35. TRUPURI

În romanul ”Noi” de Evgheni Zamiatin, eroul principal D-503 (oamenii nu aveau nume, erau simple numere într-o lume futuristă) este diagnosticat cu o boală rară, aceea de conștientizare a sufletului. Sufletul în sine era considerat un virus într-o lume în care individul era îndoctrinat cu o ideologie conform căreia omul nu era mai mult decât un trup cu uniformă menit să slujească interesele Statului Unic. Foarte interesantă abordarea romanului.

”Suntem simple trupuri menite să ne împlinim rolul în marele angrenaj al unui ecosistem apărut din nimic și care se îndreaptă spre același nimic”. Dacă am pleca de la ipoteza aceasta în a ne trăi viața, atunci chiar am fi simple trupuri menite să împlinească un rol, fără capacitatea de a gândi și implicit fără minte (la propriu?). Într-o astfel de realitate, unde am include aspirația spre frumos, înclinația spre bine sau rău, etc? De ce există o frică de moarte atâta timp cât totul se sfârșește în Marele Nimic? Nimicul ne-a fost leagăn și Nimicul ne va fi așternut de moarte. Așa că, dacă totul s-a născut din nimic și totul se îndreaptă spre nimic, atunci totul este inutil, până și ceea ce scriu acum nu are nici un rost. Totul este în van.

Dacă trupul (carnea, oasele și sângele) ar putea vorbi, atunci cred că ar spune ceva de genu: ”...ce mă interesează pe mine de ideile voastre, de poezie, matematică și filozofie. Eu vreau să mănânc și să beau, vreau să-mi văd organele funcționând ca să pot exista, restul e fără rost...” Mi-e greu să cred că lichidul gastric compune poezii, sau un fir de păr se bucură de un apus. Unde s-a auzit de talentul artistic al unghiei mici de la piciorul drept? Nu văd nici o înclinație spre compasiune a creierului.

Ce vreau să spun cu toate astea, e că organele trupului nu sunt cele care ne definesc ca persoane. Trebuie sa fie ceva de o natură superioară care, folosindu-se de trup, să poată admira un răsărit, să poată scrie o poezie, să picteze un tablou, etc. Așa înțeleg că nu suntem doar trupuri ambulante, fălci de carne societale, oase acoperite cu piele cu un design zombi, iar lumea un abator animat. Nu! Nu! Suntem mai mult de atât! O cred, o simt, o mărturisesc! Suntem mai mult decât carne și sânge, avem o insuflare superioară cărnii. Recunoaștem sau nu, suntem trup ...și suflet!

34. Incredibilul MÂINE

Ce ușor ne lăsăm amăgiți de lucrurile incredibile, dar care încă nu ne sunt la îndemână. Ne-am lăsat ”educați” și păcăliți de vânzătorii ”produselor incredibile”, cele cu efect imediat, mai ieftine și mai binefăcătoare. Așa am ajuns să cumpărăm promisiuni fără acoperire, lucruri incredibile care pentru a intra în posesia lor trebuie mai întâi să plătești o anumită sumă. Comerțul cu astfel de produse se aseamănă cu un troc în care ți se oferă secretul unei mari comori pe un preț de nimic. Dacă secretul este adevărat, de ce ți se vinde pe o sumă infinit mai mică?

Cam așa stă  treaba și cu incredibila ziuă de mâine. Ea e Ziua cea mai bună pentru a începe o schimbare (”-de mâine mă apuc de...” - întotdeauna este vorba de gândurile bune).Dacă vrem să schimbămn ceva la noi, cel mai bine mâine. Mâine. Ce iluzie! Ne petrecem ziua de azi plănuind cum s-o trăim pe cea de mâine. Ne amăgim singuri, sau ne amăgesc alții, că vom fi bucuroși, împliniți, fericiți doar atunci când acel lucru incredibil va ajunge în posesia noastră (o casă, o mașină, o haină, un I-NuȘtiuCe, etc). Însă, incredibilul lucrului respectiv este strâns legat de incredibilul mâine,... doar că nu mai ajunge în Acum. Un etern mâine care ne răstignește prezentul. Ce trist.

Incredibilul Mâine are un antidot foarte puternic, Credibilul Azi. Simpla zi de azi în care trăiesc acum este mai de preț ca incredibilul mâine. E interesant că cel care voi fi mâine depinde doar de ce schimb azi. Dacă nu schimb azi răul de care sunt conștient, și aștept cu o încredere oarbă și naivă ca binele să vină de la sine odată cu Incredibilul Mâine, atunci îmi pierd ”Azi-ul”. Câți ”Azi” îmi irosesc în așteptarea unui Incredibil Mîine?

Suntem prea puțin conștienți de valoarea unui Simplu, Palpabil și Real Azi, iar asta ne aruncă în incredibila gaură neagră a necunoscutului Mâine.

33. Singuratici Anonimi

”...n-am om care să mă vâre în scăldătoare..” (Ev. după Ioan, 5.7)

Singurătatea provocată de comiterea unor fapte nefavorabile este doar o jumătate de realitate. Mai este și cealaltă jumătate, care ține de aspectul omiterii unor fapte favorabile. Ceea ce omitem din știință sau neștiință creează o realitate pe care o neglijăm cel mai mult, sau de multe ori nici nu suntem conștienți de ea. Suntem obișnuiți să primim ceea ce merităm, dar de prea puține ori înțelegem că ceea ce merităm nu este doar roada actelor comise, ci, poate chiar mai mult, al actelor omise.

Dacă s-ar deschide Clubul Singuraticilor Anonimi, probabil ar fi plin la refuz. ”-Bună, mă numesc...și mă simt singur. -Bunăăăăă....” ar răspunde sala. Cred că ar fi foarte interesant, și am descoperi cât de ușor se împroprietărește singurătatea de inima omului. Dar nu e nevoie de un astfel de club, societatea noastră a devenit un loc în care se întâlnesc milione de singuratici anonimi. Se salută cu indiferență,... priviri goale se intersectează, dar nu se întâlnesc, își adresează cuvinte frumoase putrede înlăuntru, lipsite de conținut afectiv..., ne sună familiar?

Suntem tentați să spunem ”ca așa sunt vremurile” măturând vina noastră sub preșul timpului. Dar vremurile nu sunt de la sine așa. ci oamenii acelei vremi formează ”așa-ul” vremii respective. Este singurătatea un aer respirabil pentru mulți concetățeni? Atunci asta se datorează nouă, oamenilor de azi. Singurătatea este un produs al felului egoist de a trăi. Un produs al omiterii intenționate a unor fapte bune.

Îmi vine în minte cazul unui om din evanghelii. Acel slăbănog care zăcea de 38 de ani lângă scăldătoarea Vitezda. Acesta ilustrează cel mai bine o societate bolnavă (trupește și sufletește) care zace la limita dintre boală și vindecare, viață și moarte. Un singuratic, anonim, fără familie, fără prieteni, ...a nimănui. Durerea lui cea mai mare nu era că nu putea să se facă sănătos, ci aceea că nu avea pe nimeni. ”Nu am Om”, zice. Două adevăruri au dezvăluit cuvintele acestui amărât: în primul rând, singurătatea inimii lui se datora lipsei de relație cu o altă ființă asemenea lui, care îl putea salva din neputința pe care o căra de 38 de ani. Tot de aici înțelegem că oamenii pot fi vindecați, chiar miraculos (și asta nu prin puterea supranaturală a omului), prin compasiunea lui care îl determină să-l coboare pe aproapele său în scăldătoarea vindecătoare (minunea în sine Îi aparține întotdeauna lui Dumnezeu).

Al doilea adevăr, foarte trist, e că oamenii mor lângă oameni, la un pas de vindecare. Să stai 38 de ani lângă vindecare, la o singură împinsătură distanță, trebuie să fie descurajator (totuși el nu a părăsit locul, singurul pe care îl știa, în care ar fi putut să fie vindecat). Indiferența oamenilor buni este mai rea decât răutatea oamenilor răi, spunea cineva. Deși, eu îmi pun un mare semn de întrebare cu privire la bunătatea acelor oameni care s-au lăsat pradă indiferenței față de ceilalți. Ca principiu, e clar că noi (așa zișii oameni buni) suntem cei mai vinovați de singurătatea multora. Noi provocăm golul din sufletul aproapelui nostru prin omiterea faptelor bune pe care le-am putea revărsa peste cei slăbănogi din jur.

În cele din urmă, noi lăsăm în urmă o moștenire directă în viețile celor de lângă noi. Un testament scris direct în inimă. Dacă societatea noastră este plină de singurătate se datorează și omiterii noastre provocată de indiferența față de cel care nu are pe nimeni. Noi înșine îi înscriem în Clubul Singuraticilor Anonimi.

Oare, noi nu suntem predispuși să devenim Singuratici Anonimi?

32. GOLLUM

 ”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

(Geneza 2.18)

Mă cuprinde un profund sentiment de vinovăție când văd o persoană cuprinsă de deznădejdea singurătății. Mi-am dat seama că singurătatea este boala vremurilor noastre. Cu toții vedem asta. Suntem divizați în familie, între prieteni, în comunitate, în Biserică, la muncă, etc. Peste tot se văd doar ”celule singuratice” bâjbâind în întuneric de ici colo. De această realitate sunt și eu vinovat.  Partea mea de vină se reflectă în căutările mele zilnice, atunci când ar trebui să caut comuniunea cu celălalt, mă izolez împreună cu ”comoara” mea, asemenea lui Gollum (Lord of the Rings).

Abordez acum singurătatea ca rezultatul ”comiterii” unor fapte degenerative care produc o singurătate celui care le comite. În cealaltă extremă se află singurătatea produsă de ”omiterea” unor fapte generative (de ea ne vom ocupa în următoarea postare).

Omul nu a fost creat pentru singurătate. ”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”(Geneza 2.18) Omul a fost singur până să primească femeia. Deși era înconjurat de viață, animale dintre cele mai minunate, plante și pomi fructiferi dintre cei mai extraordinari, și totuși Creatorul a conchis că omul este singur. Cum e posibil? Plecând de la acest stadiu al creației, deduc că singurătatea este o absență a unei relații și implicit a unui alt om asemenea lui. Atunci, dacă eu, omul modern, prin felul meu de viață egoist și materialist neglijez pe aproapele mă arunc singur pe panta degenerativă a singurătății.

Motivul pentru care aș putea ajunge în postura de a-l neglija pe omul pus lângă mine, e să mă prea îngrijesc de obiectul neînsuflețit. În momentul în care omului i s-a dăruit femeia, acesta a fost cu adevărat împlinit. Singurătatea nu mai exista în inima omului,...până la un timp.
Tragedia insingurării omului, în primul rând față de Creatorul lui, cu care avea o relație, apoi cu femeia lui și apoi cu natura a început în momentul în care s-a întors cu spatele la om și a intrat în relație cu șarpele și apoi cu mărul. E interesant că nu scrie că el a întors spatele Creatorului, ci în primul rând a lăsat-o pe femeie singură, și în singurătatea ei, ea s-a îndreptat spre șarpe și spre măr.

La fel, în zilele noastre, omul se însingurează pe sine, întorcând spatele semenului și îmbrățișând obiectul. Parcă trăim într-o lume plină de Gollumi, fiecare cu comoara lui. Comoară care il îndepărtează de semeni, îl transformă și îl desfigurează. Smigol (numele lui inițial) din prea multă iubire petnru inel s-a transformat în Gollum. Iubirea de lucruri, nu desparte doar omul de om, dar îl divizează pe om în sinea lui și îi pustiește sufletul instaurând singurătatea.

Nu înțeleg o altă salvare a omului modern decât prin lepădarea iubirii de arginți și îmbrățișarea iubirii de oameni. Dacă am putea vedea chipul omului din lăuntru al celor din orașul nostru, poate ne-am înspăimânta văzând hidoșenia gollumismului care-i desfigurează. Conform Creatorului, ajutorul cel mai potrivit omului este omul, nu obiectul. Nu câinele este cel mai bun prieten al omului, ci omul. Să nu ne lăsăm înșelați.Omul poate fi împlinit doar prin om! Vom învăța vreodată asta?!

31. Testul frumuseții ...interioare



”Când floarea e călcată în picioare

de cel indiferent, nepăsător,

ea mai frumos, din marea-i bunătate,

își dăruiește a ei splendoare,

mai cu spor.”

Dintr-un punct de vedere, lumea se împarte în două, între frumos și urât. Așa cum lucrurile vazute, palpabile, exterioare, le aranjăm (fiecare în felul lui) pe o grilă cu două extreme, frumos și urât, la fel la nivelul nevăzut, interior ne așezăm ființa noastră (fiecare pe-a lui proprie) pe una dintre treptele acestei scări. Frumosul și urâtul nu descriu doar un aspect estetic condiționat de câteva caracteristici hotărâte în prealabil, ci acestea descriu o stare de fapt. Frumosul si urâtul sunt expresii ale devenirii interioare, devenire de la care nu se poate sustrage nimeni. Adevăratul frumos și adevăratul urât (cu privire la persoana noastră) îl descoperim atunci când ne privim cu obiectivitate maximă în grădina inimii noastre și vedem ce găsim acolo, flori sau spini.  Întrebarea care ne macină pe fiecare e, cum știm dacă suntem proprietarii unei gradini cu flori sau a unui câmp cu spini?

Foarte simplu. E destul să aplicăm ”principiul rezistenței la forțe externe” a unui obiect. Dacă vrem să descoperim cât de rezistent este un lucru e suficient să-l supunem unei forțe externe de o anumită intensitate și putere, și să-i observăm comportamentul. Acest principiu spune că atunci când asupra unui lucru se exercită o forță externă lui, acesta își modifică starea (starea rezultată va dezvălui compoziția care stă la baza acelui obiect). ex: un bolovan- aplicând o forță mai mică asupra lui îl poți transforma în pietriș; aplicând o forță mai mare îl poți transforma în nisip; aplicând o forță și mai mare îl poți transforma în praf.

Revenind la frumosul sau urâtul inimii noastre, cred că aplicarea aceluiași principiu, al rezistenței la forțe externe, poate reprezenta testul ultim al frumuseții interioare. Explic: atunci când strivești o floare, ea își împrăștie parfumul cu mai multă putere. Intensitatatea parfumului ei este direct proporțională cu puterea forței care o strivește. Frumusețea ei este se revarsă din plin peste cel care o strivește. În schimb, atunci când vrei să strivești un scai plin de spini el te va înțepa, iar cu cât îl apeși mai tare, mai mult spinii lui te vor pătrunde. Aceeași formulă obținem și în cazul scaiului: împunsătura lui este direct proporțională cu puterea forței care îl strivește. Urâțenia lui te atacă și te face să dai un pas înapoi.

Acesta este și testul frumuseții interioare. Dacă vrei să-i cunoști cuiva inima va trebui să-l privești atent atunci când este supus unei forțe exterioare (contrare voinței, plăcerii și intereselor lui). În situațiile de strivire fiecare dă afară ceea ce are în interior. Dacă strivești un măr, el îți va da, mai întâi un pireu, apoi suc, dar toate îți sunt folositoare și plăcute. Însă, dacă strivești un măr putred, indiferent de forța cu care îl apeși, tot ceea ce îți va oferi va fi scârbos, nefolositor și urât.
Testul este foarte simplu. Cred că ni-l putem face fiecare în dreptul nostru. Noi ne cunoaștem cel mai bine felul în care acționăm sau reacționăm atunci când suntem atacați din exterior. Dacă atacatorul nostru este înmiresmat de parfumul florilor, atunci putem spune că suntem proprietarii unei grădini plină de flori. Dacă spinii sunt darul nostru pentru cel ce ne ofensează, e clar că scaii domnesc pe parcela inimii noastre.

Adevăratul curaj este să te privești pe tine însuți, cu frumosul sau urâtul pe care îl ai, să-ți recunoști proprietatea și recolta care îți domină grădina, iar apoi să treci la lucru. Până nu suntem conștienți de floarea sau spinul care crește în grădina inimii noastre, nu vom ști ce e de făcut. Dacă grădina ta este împodobită cu frumusețea florilor, fii un grădinar iscusit și îngrijește-o mai departe cu mare dedicare. Dacă grădina ta este plină de scai, nu mai pierde vremea, ei nu dispar de la sine și nefăcând nimic ei se vor înmulți. Va trebui să-i smulgi, să sapi, să cureți pământul și apoi să semeni flori. În ambele cazuri, este nevoi de muncă. Iar această muncă, a cultivării grădinii inimii, ar trebui să fie cea mai importantă pentru noi pentru că ea va determina frumusețea sau urâțenia vieții noastre.

Fă-ți testul! Ești  frumos sau ești urât?

30. Părintele Inimii

"Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?"

(Costache Ioanid-Întoarcerea)

 ”Când ai s-ajungi la Poarta Acelui Tainic Zid
de după care nimeni napoi n-a mai venit,
ce oare o să-ți spună acei care deschid,
vei fi străin acolo sau un copil dorit?”
(Traian Dorz-Când ai s-ajungi)

Să fii sau să nu fii...fiul lui...?
Nu e ușor să te definești ca parte a unui neam/nume. De aceea ne ia atâta timp să încheiem acest gând ridicat de întrebarea ”A fi sau a nu fi?”

Vom rămâne în dimensiunea interioară cu cercetarea noastră pentru că este cel mai important și cel mai greu să lămurim  apartenența noastră la nivel interior. Adică, la nivelul inimii, acel centru de comandă, care include mintea, spiritul, sufletul și întreaga natură emoțională, și dictează direcția vieții noastre (despre inimă vom vorbi într-o altă ocazie). Determinând apartenența interioară, putem determina și chiar înțelege manifestarea exterioară (faptele).

Nu pot să mă gândesc la o apartenență la nivel interior fără să-mi fugă gândul la Cea mai Superioară Entitate, Dumnezeu. Dacă ar trebui să continui acest gând fără a-L include pe Dumnezeu ar fi ca și cum aș vrea să pescuiesc într-un iaz fără pește. Aș putea fi dotat cu cel mai profesionist băț, cea mai atrăgătoare momeală și cea mai potrivită vreme, tot nu ar fi de folos, pentru că rezultatul ar fi un mare Zero. Bățul, momeala și vremea nu ar fi avut nici o valoare, pentru că lipsește ce-i mai important, peștele.

Așa că, prima opțiune pentru inima noastră este Dumnezeu. ”Fiule, dă-mi inima ta” (Pilde 23.26)
Iată dovada că apartenența la nivel interior este de-o importanță majoră. Un Dumnezeu Atotputernic tânjind după o inimă de om. Un Creator care știe cel mai bine ce este important la creația Sa.
Dorința Divină dezvăluie ce este cu adevărat important la om: inima. Esențialul este întotdeauna în interior. Așa cum coaja învelește miezul, la fel trupul învelește inima. Ambele sunt importante și își au rolul lor, dar esențialul este întotdeauna la interior. (Vă las pe voi să deduceți importanța unei coji fără miez).

Așa că, prima ”ofertă” ne vine din partea Creatorului nostru. E interesant cum El a lăsat omului liberul arbitru tocmai pentru a-i putea face această ”ofertă” unică. Dumnezeu nu dorea să aibă în casă niște fii care nu-și doresc locuirea în casă (asta a fost greșeala fratelui mai mare (”cum se cade”) din pilda Fiului Risipitor, că el aparent, la nivelul exterior (al cojii) îndeplinea toate cele necesare unui fiu ascultător, dar la nivelul inimii el era plecat demult de acasă, inima lui nu era lângă tatăl său și nu era în asentimentul părintelui-era un fiu risipit în casă).

....

De multe ori mi-e inima orfană pentru că mă văd colindând țări îndepărtate, care-mi promit viață din belșug și libertate (care întotdeauna este o libertate a cojii, și întotdeauna o înrobire a miezului). Nu sunt orfan doar atunci când mi-a murit părintele, ci și atunci când eu am murit față de el. Iar cărarea care duce spre această moarte începe cu uitarea, ignorarea sau lepădarea statutului de fiu primit cândva. Plinătatea vieții la nivelul inimii este dată de trăirea conform statutului de fiu. De aceea întrebarea noastră se compleatează și devine: A fi sau a nu fi Fiul Creatorului? A fi sau a nu fi Fiul celei mai înalte Entități?

A fi sau a nu fi Fiul Creatorului?                                   Iată ÎNTREBAREA!!


p.s. Asupra ”ofertei Copiatorului” (opusul Creatorului - cel care inversează ceea ce Creatorul inventează) mă voi opri în altă ocazie.




29. Da' tu de-a cui ești?

Da' tu de-a cui ești?
O întrebare bună, ajutătoare. Ne va ajuta să găsim răspunsul la întrebarea noastră inițială: A fi sau a nu fi?

Mi-aduc aminte când mergeam la bunici, la țara, cum eram întrebat de bunicuțele de pe laiță:
”Da' tu de-a cui ești?” Sunt de-a lui Todoru lu' Lazar. Pomeneam numele lui tata și a lui bunicu. Am auzit prin alte sate, că se pomeneau 5-6 nume, dela tată până la stră-stră-stră-străbunic. Ce e interesant, e că spunându-le de-a cui sunt, eram deja catalogat ca fiind o ”copie” a celor pomeniți în răspuns. Portretul meu era deja clar în mintea lor. Tata era imaginea bunicului, iar eu eram imaginea ”cea mai nouă” a celui de-o vârstă cu ele. Când mă vedeau pe mine, îl vedeau pe bunicu la tinerețe, cu bune și rele, cu calități și defecte.

Cultura evreiască ne lămurește cel mai bine importanța statutului, sau importanța apartenenței la un neam, la un nume. Evanghelistul Matei ne arată, la începutul evangheliei lui, că statutul este de o importanță majoră, când vine vorba de a demonstra statutul și autoritatea cuiva. Așadar, genealogia Domnului Iisus arată foarte clar și documentat că el provine (mă refer la aspectul uman al lui) dintr-o spiță de neam regesc, ba chiar din sămânța primului om al credinței, Avraam. 

Ceea ce reiese din cele două exemple de mai sus, e că statutul este dat de apartenența la un neam (nu neapărat în sens familial), o spiță. Această apartenență va determina și influența personalitatea, caracterul și faptele. Din această calitate de ”fiu al lui...” rezultă plinătatea și măreția statutului unui individ. Drepturile și responsabilitățile pe care le va avea cineva sunt haine cu care acel ”fiu al lui...” va trebui să le îmbrace.

Astfel, ajungem la un alt element important: apartenența.

Nu este greu de înțeles acest concept. Cu toții am avut și avem etape în viața noatră când dorim să aparținem. Unui grup, unei categorii sociale, unei scoli, etc. În cele din urmă, apartenența aduce respect și renume. Chiar din aceste motive căutam apartenența. Revenind la reclama cu drepturile cetațeanului european, deducem că drepturile la care apela clientul i se datorau tocmai faptului că el aparținea (unei comunități, în acest caz). Așa că, în fond și la urma urmei, am putea spune că ceea e un individ caută în viața este apartenența la o entitate superioară, care să-i dea semnificație vieții lui.

Piramida lui Maslow clasează nevoia de apartenență exact la jumătate. Dedesuptul ei se află nevoia de siguranță și nevoile fiziologice, iar deasupra este clasată nevoia de autorespect și în vârf nevoia de autorealizare. Desigur, Maslow se referea la o apartenența ”exterioară”, fiind asociată cu nevoia de dragoste. Interesant e că ”nevoia de dragoste” este satisfăcută datorită privilegiului de a aparține unei familii în care dragostea este revărsată asupra ”fiului”.

Acest fapt ne obligă să mutăm discuția pe dimensiunea ”interioară” iar Maslow ar trebui să-și rearanjeze piramida pentru că toate nevoile individului pot fi satisfăcute pe deplin prin apartenența la acea entitate superioară. Exemplu simplu: dacă aș dobândi (indiferent prin ce metodă) statutul de fiu de împărat, atunci nevoile mele, toate, ar fi satisfăcute implicit. Nevoile fiziologice nici nu s-ar pune în discuție, nevoia de siguranță ar fi rezolvată (slujitori și bodyguarzi), nevoia de dragoste la fel (presupunând că familia este una sănătoasă), nevoia de respect i-ar fi împlinită din inerție diplomatică, iar cea de autorealizare s-ar concretiza cu preluarea coroanei ca urmaș al împăratului.

Calitatea și privilegiul de ”fiul a lui...” devine astfel pilon de bază în satisfacerea tuturor nevoilor și a împlinirii personale. Ceea ce l-a determinat pe fiul risipitor din Evanghelie, să se întoarcă acasă a fost tocmai faptul că el și-a amintit ”al cui fiu este”. Și-a adus aminte de toate drepturile pe care le au cei care aparțin ”casei tatălui” (chiar și slujitorii). Statutul său de ”fiu al lui...” și sentimentul apartenenței au fost factorii decisivi în întoarcerea lui acasă. Așa înțeleg eu calea devenirii până la împlinire a oricărui om. De la un ”oricine” (nimeni) la statutul de ”fiu al lui...”.

Așadar întrebarea noastră de acum câteva postări, ”Să fii sau să nu fii?” se completează și devine ”Să fii sau să nu fii Fiul lui...”. De aici va trebui să continuăm discuția. Vom vedea ce opțiuni avem,...în următoarea postare.

28. DIVORȚUL

 

Toate lucrurile au două fețe. Două fețe foarte dependente una de alta. Întunericul este lipit de lumină, noaptea de ziua, moartea de viață. Interdependența lor face totul să aibă sens (cel puțin în viața aceasta). Nu înseamnă că una este bună și cealaltă rea, amândouă își au utilitatea, ba mai mult, amândouă sunt la fel de importante. Doar așa am putea înțelege esențialul, punând lumina lângă întuneric, viața lângă moarte. Până nu înțelegem rolul fiecarei fețe nu vom putea vedea clar imaginea de ansamblu a vieții.

Revenind la postarea de ieri, statutul, la fel, are două fețe. Pe de-o parte sunt drepturile, iar pe de-alta responsabilitățile. Asumarea statutului implică în primul rând drepturi, iar apoi responsabilități. Îmi place reclama care se face la drepturile cetățeanului european: Clientul îi spune vânzătorului ”Știi tu cine sunt eu?...Sunt cetățean european...și am drepturi!” Reclama ar fi fost completă dacă ar fi adăugat și cealaltă față a statutului de cetățean UE. În acest scenariu, vânzătorul i-ar fi zis clientului ”Știi tu cine ești? (cât de des uităm când vine vorba de responsabilități). Ești cetățean european...și ai responsabilități! Cât de ușor uităm de ele.

Principala problemă care apare la însușirea unui statut este divorțul  dintre drept și responsabilitate. Și întotdeauna responsabilitatea rămâne orfană. La fel s-a petrecut în viața Fiului Risipitor din Evanghelie. A părăsit responsabilitățile, plecând de-acasă, luând asupra lui doar drepturile (partea de moștenire-atât materiale cât și personale). Din această parabolă am învățat una dintre cele mai importante lecții de viață: când cauți doar drepturile tale (meritate poate) ignorând, chiar disprețuind, responsabilitățile, ajungi ”la porci” în cea mai de jos cloacă a existenței umane.
Dacă aruncăm o privire în societatea noastră, tocmai asta se întâmplă. Peste tot auzim de drepturi (ale omului, animalelor, etc), dar nimeni nu pomenește de responsabilități. Rezultatul? Vieți trăite în cele mai jalnice condiții.

Divorțul produce întotdeauna pagube colaterale. Fie el între drept și responsabliltate; fie între soț și soție; etc. Însă cel mai dăunător este divorțul dintre individ și statutul care-l definește ca membru al unei entități superioare și el apare ca o consecință a despărțirii dreptului de responsabilitate. Viața lui devine o falsă trăire și niciodată nu mai ajunge să-și trăiască la maxim potențialul. Divorțul acesta produce prăpastia dintre interior și exterior, dintre esență și aparență, dintre ce gândesc și ce spun, dintre cine sunt în realitate și cine mă străduiesc să par, etc. Îți trebuie curaj să lupți pentru această relație.

Drumul care duce la răspunsul pe care-l căutăm (la întrebarea ”Să fii sau să nu fii?) trece prin această probă de foc a divorțului, mai întâi dintre drept și responsabilitate (la nivelul interior) și apoi dintre individ și statutul său.

Te afli cumva într-un proces de divorț, la nivel interior? Nu putem merge mai departe până nu se rezolvă această problemă.

......

...continuăm, continuăm.

27. Statutul de...

(continuare la postarea de ieri)

A fi sau a nu fi?

Voi continua ideea de ieri, spunând că pentru a putea ajunge la un răspuns util și practic la această întrebare, neapărat, trebuie să includem în ecuație importanța statutului (timbrul calității care certifică apartenența la o entitate superioară).

Este important să lămurim modul în care cineva își ”procură” un statut. Eu cred că sunt trei moduri de a dobândi un statut. Mă voi folosi de exemple clare: mai întâi, cred că modul cel mai ușor de a-ți însuși un anumit statut e să-l moștenești. ex: statutul de fiu de împărat (sânge regal) îl poți avea doar născându-te în familia regală. E modul cel mai ușor, pentru asta nu trebuie să lucrezi sau să te sacrifici. Ai privilegiul de a aparține celei mai înalte entități. Pe scurt, un cadou de la viață.

Un alt mod de a dobândi unui statut, este să ți-l faci prin muncă, sacrificiu și ambiție. Ex: dacă vrei să aparții „entității de elită a medicinii” nu-i de-ajuns să te naști în familie de medici (poate fi un avantaj), ci trebuie să te lupți să ajungi printre acești oameni aleși. Nimeni nu-ți cadorisește nimic. Îți creezi singur privilegiu prin dedicare, jertfă și perseverență.

Al treilea mod de a dobândi un statut este să ți-l ofere însăși ”entitatea superioară” în dar. Ex: Titlul de Sir pe care îl acordă regina Angliei este un statut onorific care îl ridică pe un cetățean de rând la o clasă superioară. Nu oricine poate avea statutul de Sir, doar regina îl poate acorda. Oricât te-ai strădui, nu îl vei primi ca răsplată; în orice familie te-ai naște nu îl moștenești. El îți este dat doar de regină, personal. De la persoană la persoană.

Astfel dar, apartenența la o entitate superioară ne aduce (obligatoriu) un statut pe care nu-l putem neglija în desfășurarea vieții zilnice. Un medic nu se poate comporta ca un lucrător cu ziua; un prinț nu poate trăi ca un cerșetor; un Sir nu se poate comporta ca un huligan. Aceasta este menirea statutului, să-ți oblăduiască viața în cele mai mici detalii. În momentul în care accepți sau ți se rânduiește un statut, devi ”un slujitor” al entității superioare. Nu mai poți trăi după propriul tău chef. Ești ”constrâns” să-ți modelezi ființa și viața conform lui. El ne va marca întreaga ființă, de la gândire până la decizii, acțiuni și comportament.

...........

Acest fapt lărgește sfera de studiu cu privire la răspunsul pentru întrebarea naostră.
Aici intră în discuție cele două fețe ale statutului... (despre care voi continua mâine)

Cred că pentru astăzi este suficient să medităm la statutul pe care îl avem noi. Este unul moștenit, câștigat sau primit în dar?
Sper să aveți răbdare să parcurgem drumul spre răspuns până la sfârșit (mai avem câteva postări). Odată ajunși acolo nu o să vă pară rău pentru că vă veți cunoaște pe voi însivă un pic mai bine.

26. Întrebarea de luni (seara): A Fi sau A Nu Fi?

”To be or not to be: that is the question.” (Hamlet, Shakespeare)

 

 

Nu voi face o recenzie la Hamlet, dar voi împrumuta faimoasa frază pentru o provocare la introspecție.

Spuneam în postarea ”Întrebările...Întrebările” că ”provocarea cea mai mare rămâne să descoperim care este ”întrebarea” cea mai importantă într-o viață de om”. Iată-ne puși în fața întrebării, care-i Întrebarea? Shakespeare chiar a surprins ceva din această frământare interioară a ființei umane. ”A fi sau a nu fi”, chiar că e Întrebarea. Dar, a fi sau a nu fi CE?

Auzim adesea: ”să fii ceva în viață” (legat de profesie/carieră) sau  ”să fii cineva” (legat, de obicei, de un renume). De copii suntem întrebați ce vrem să ne facem când vom fi mari, iar această întrebare ne urmărește viața întreagă. Ne trezim la o anumită vârsta cu această întrebare încă foarte proaspătă în mintea noastră, ca și cum nu ar fi trecut decât un ceas de când ea a bătut la ușa mintii noastre. Bătaia ei puternică și insistentă ne dezvăluie o crudă relitate: (încă) nu sunt nimic/nimeni. Această constatare ne împinge în colțul umbrit al existenței noastre.

Dar,

”viața nu se rezumă la câteva realizări sau trăiri spectaculoase. Scopul primordial al vieții tale nu este atât ceea ce faci, cât mai ales ce devii.”

Să devii ceva ...într-o societatea umbrită de mediocritate, să fii un profesionist într-un anumit domeniu, poate fi ceva de admirat. Dar este de-ajuns? Să fie acest lucrul culmea tuturor dorințelor? Să fii cineva într-o lume cu memorie scurtă (azi ești pe val mâine în vale) este riscant. Ok, ți-ai făcut un renume, dar așa cum ți s-a acordat, la fel ți se poate lua. Până la urmă, atât dorința de a fi ceva cât și acea de a fi cineva, sunt doar carapacea care învelește un conținut, care vizează aspectul exterior al devenirii.

Devenirea la nivel interior este o adevărată lucrare de artă. Ea durează o viață, iar bucuria devenirii o are doar acel care știe unde trebuie să ajungă. Însă, care este apogeul devenirii umane? Spre ce să-mi îndrept privirea atunci când vreau să devin...Care-mi sunt modele care merită să fie urmate (că până la urmă totul în lumea aceasta se construiște după un model). Devenirea va trebui să-mi fie principalul front de lucru, pentru că ceea ce devii (și implicit ceea ce ajungi să fii) este o garanție a calității pe care o vei aplica oricărui lucru pe care îl vei face.

Devenirea este o lucrare pe două dimensiuni. A statutului și a caracterului. Când spun statut înțeleg ”un ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare”(DEX). Aplicând această definiție unei persoane ne putem da seama de cine este în esență. Observâdu-i scopul vieții, structura caracterului și modul de aplicare a principiilor aferente scopului îi putem înțelege statutul - acesta fiind timbrul calității care certifică apartenența la o entitate superioară.

..........


... ca să nu fiu prea lung...continuarea mâine







25. MOARTEA noastră cea de toate zilele

 

 

 

 

Scriam în postarea anterioară că lucrul pentru care am fi dispuși să ne dăm viața este cel pentru care merită să trăim. Aș vrea azi să abordez moartea ca proces creativ, necesar oricui dorește să trăiască pentru ”lucrurile” cu adevărat importante. Însă pentru a nu fi rău înțeles, voi faci o mică lămurire cu privire la moartea despre care vreau să vorbesc. Pentru început, dacă luăm sensul etimologic al cuvântului moarte, el explică simplu: încetare a vieții. Nu avem prea multe variante atunci când trebuie definită moartea. Încetarea vieții o putem asocia și cu pierderea vieții. Încetarea vieții vorbește despre actul ultim al vieții și imediat apoi îi urmează primul act al morții.

Pierderea este un proces care se încheie cu încetarea.  Pierderea (voită sau nevoită) se întâmplă de fiecare dată când dintr-un întreg se înlătură o bucățică. Un exemplu simplu, o lumânare aprinsă își pierde puțin câte puțin din ceară până ajunge la încetarea existenței ei. La fel, un om își poate pierde (din propria voință sau din nevoie) puțin câte puțin din ceea ce are sau este până când se consumă în întregime și încetează să mai trăiască. Pierderea poate fi de multe feluri: lentă, subtilă, inconștientă, parțială, totală sau deloc.

Ei bine, moartea ca proces creativ, este tocmai procesul de pierdere în care individul, de bună voie, renunță la un lucru nefolositor în favoarea unuia folositor; la un viciu în favoarea unei virtuți. Ca exemplu concret, un sportiv de elită este un individ care se ”auto-pierde” zilnic față de unele obiceiuri, dorințe, plăceri, mofturi, etc, în vederea atingerii celei mai înalte culmi ale performanței. La fel, pentru a deveni un om frumos, trebuie neapărat să mori față de anumite persoane (care te trag înspre urât), de anumite locuri (care te îmbâcsesc cu iz de urât), de anumite obiceiuri (care te țin legat de lumea urâtului), deci pentru toate acestea tu ai încetat din viață.

Moartea cea de toate zilele este cea care te transformă la nivel interior. Un upgrade al eului din lăuntru, o variantă îmbunătățită a ta. Ea mă face mai bun, ...mai frumos,... mai...(orice vreți voi). În final, moartea mai are și rolul de a te transporta în viața de dincolo. Dar locul în care vei fi transportat depinde de cât de mult te-a transformat până la ora plecării. (”dacă mori înainte să mori, nu mai mori după ce ai murit”- spunea un înțelept) Astfel, moartea este și un moment unic în viață (cel în care te transportă), dar este și un mod de viețuire (cel în care te transformă).

Tu îți trăiești moartea cea de toate zilele? dacă încă nu, cere-i Cerului: ” moartea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi...” Amin.



.

24. ÎNTREBAREA DE LUNI: Pentru ce trăiesc?

Pentru ce merită să trăiesc? Asta-i întrebarea! Există oare un răspuns universal valabil care să se poată aplica în dreptul oricărui om? Nu vreau să dau eu un răspuns, însă vreau să vă provoc să ne facem un bilanț al ”lucrurilor” pentru care trăim. Dacă am face o listă cu toate compartimentele vieții noastre despre care am putea spune că sunt importante în trăirea noastră zilnică, am putea porni de acolo în descoperirea adevăratelor motive pentru care merită trăit.

Motive pentru care se merită să-ți cheltuiești viața sunt multe. Fiecare om are cel puțin unul pentru care se trezește dimineața (fie a lui propriu, fie impus de alții sau de circumstanțe, el există). Nu vreau să vorbesc despre motivele în sine, ci despre ceea ce face ca ele să fie importante și destul de valoroase astfel încât să merite să-ți pui viața în slujba lor.

Pentru a descoperi (dacă încă nu știm) pentru ce trăim, va trebui să ne punem o întrebare ajutătoare, care va fi asemenea unui cuptor încins care lămurește aurul de zgură. Dacă lucrul pe care îl considerăm valoros va trece proba focului, atunci cu adevărat este important. ”Întrebarea de Foc” este: Pentru ce merită să MORI? Înainte de a ne putea răspunde pentrru ce merită să trăiești, este esențial să ne întrebăm la cel mai serios mod pentru ce merită să mori. Ba mai mult, cred că dacă nu ne răspundem la această întrebare mai întâi s-ar putea să nu găsim răspunsul la cealaltă.

Care sunt lucrurile din viața mea pentru care, fără nici o ezitare, azi mi-aș da viața? Merită să mori pentru un job, carieră, o idee, o persoană, avere, faimă, plăcere, etc? Mi-am dat seama că dacă nu există în viața mea un lucru pentru care să fiu dispus să mor, trăiesc pentru lucruri mărunte, nimicuri. Ți-ai da viața pentru un nimic? Eu nu. ”Axul Central” al vieții este chiar acel lucru pentru care ești dispus să mori. Dacă nu ai acest ax central nu funcționezi bine, ești fără coloană vertebrală. Un lucru nevertebrat, asemenea unei plasteline, poate fi modelat oricum, oricând și de orice. Astfel nu ajungi niciodată la o maturizare care să-ți dea o împlinire.

Pentru ce ți-ai da viața azi?

Dacă ai aflat, începe să trăiești pentru acel lucru acum. Pune-l ca fundație a existenței tale pe care să-ți clădești toate ”camerele” vieții. Doar așa vei putea să spui, după ani și ani, că ”ai construit” ceva de valoare. Până la urmă doar ceea ce este ”construit cu materiale de calitate” va face față timpului, dar totul începe cu fundația. De aceea, nu amâna să-ți descoperi (sau să-ți dezgropi) cel mai de preț lucru pentru care merită să mori. Ce este clar e că nu vei muri pentru ceea ce nu ai trăit. Nu te vei sacrifica pentru ceva ce nu ai cunoscut, experimentat sau crezut că merită.

Pentru ce vei trăi de azi încolo depinde de ceea ce vei descoperi întrebându-te:
pentru ce sunt dispus să mor?
Viața ta va avea valoare doar atunci când trăiești pentru ”lucruri” de preț.

23. Tabloul RECUNOȘTINȚEI

   Din locul din care scriu am o priveliște frumoasă de mărimea geamului. Rama albă a geamului marchează limita peisajului. Partea de sus a tabloului este întodeauna albastră, fie un albastru celest nepătat, fie o combinație atent aleasă între alb imaculat, alb murdar, un argintiu și albastru, fie un bleumarin închis trist și posomorât care te trimite la somn. Adevărul e că niciodată nu am putut să îmi dau seama dacă această parte superioară a tabloului este mulțumită de culoarea ei sau de așezarea ei în tablou. Dar cred că o asemenea frumusețe radiază doar dintr-o adâncă recunoștință. ((E foarte adevărat acest lucru și cu privire la oameni. Își poți da seama de frumusețea persoanei și a vieții ei privind doar la felul în care știe să fie recunoscătoare fața de lucrurile cele mai mărunte ale vieții.))

   Apoi mai jos, împărțind pictura în două, e gardul de scândură frumos băițuit, care separă livada de meri încărcați cu mere roșii, mature, frumoase și zâmbitoare de ograda noastră fără pomi (încă) doar cu trei căței. Atât merele coapte care așteaptă nerăbdătoare să se ofere oricărui trecător, doar de dragul de a-și împărtăși aroma, cât și cățeii noștri (doi pui și cățeaua) mi-amintesc în fiecare zi când mă apropii de acest tablou, că trebuie să îmi reîmprospătez sufletul cu o ”doză pură de recunoștință” față de Dumnezeu pentru tot ce sunt și tot ce am. ((recunoștința este o virtute pe care o înveți dăruind, pentru că atunci îți dai seama cât ești de ”bogat”. Chiar dacă ai doar o coajă de pâine, tot poți să o împarți cu cineva care nu are nici atât. Apoi, dăruind vei putea să te ”hrănești” cu bucuria celui care primește. Vorbind în termeni matematici, recunoștința este rezultatul înmulțirii ”bogăției tale” cu bucuria celuilalt.))

   Privind merele roșii mă minunez de câtă recunoștință pot vedea la ele. Mărul care se oferă cu bucurie pentru a mă sătura pe mine. De fapt, dacă el nu se oferă ca jertfă de dragul meu nu rămâne decât un punct de culoare roșie într-un tablou care dacă rămâne ”nejertfit” îngheață și putrezește. El își împlinește scopul, mai măreț decât acela de a aparține unui peisaj, doar atunci când a săturat un suflet flămând trecător prin peisaj. (Oare nu se aseamănă povestea unui măr cu cea a unui om?)

   Recunoștința dezvăluie măreția. Recunoștința unuia întodeauna izvorăște dintr-o înțelegere și acceptare a ”rolului” pe care îl are în ”peisajul suprem”. Dacă sunt pâine, rolul meu e să satur pe flămând; dacă sunt apă trebuie să răcoresc pe însetat: dacă sunt sare, să dau gust; dacă sunt lumină, să risipesc negura.

”-Fii recunoscător pentru orice”. Asta m-a învățat mărul din vecini.

22. Nu Am Chef Azi!

 

 

"Nu am chef azi, nu am chef azi,
N-am chef de nimic.”

(Vama Veche)

 

 

Auzeam melodia asta într-o dimineață în mașină și mi-am dat seama că era tocmai expresia în cuvinte a stării mele. Nu aveam chef de nimic. Mă ungea la suflet pentru că mă identificam așa de mult cu acest ”nu am chef azi”. Chiar dacă nu aveam chef, tot trebuia să fac câteva lucruri pentru a mă convingă că sunt viu :) Și așa, mă gândeam,... mă gândeam că aceste versuri marchează începutul unei noi ere pentru omul modern. Chiar dacă melodia a apărut în 1998 (am gugăluit ca să aflu -nu sunt un fan așa mare), mesajul ei s-a transformat într-o realitate mai actuală ca niciodată.

 

Poate veți râde sau mă veți judeca, dar vreau să declar un lucru pe care îl constat cu tristețe în rândul nostru, al tinerilor de azi: tinerii anului 2012, ai sec. 21, ai mileniului III, suntem generația fără chef.  Expresii de genul ”fac ce am chef” (și de cele mai multe ori nu avem chef de nimic - ca urmare nu facem nimic) ”domnesc” gândirea noastră și determină comportamentul nostru (static, inactiv, în stand-by). Mă uit la tineri, pe care îi cunosc cât de cât (printre care și eu) și  mă tot întreb, de ce nu au chef, sau de ce au chef azi? (poate ar trebui să-i întreb pe ei și nu pe mine)

 

Tânărul de azi este ”un produs al chef-ului”. Greu poți să-l determini să facă ceva dacă el nu are chef. Inventează tot felul de scuze, fără fundament, numai să nu facă ce-i ceri tu (rugându-l, clar). Ajung să cred că în vremurile noastre, suntem robii propriului nostru chef. DEX-ul zice despre chef: ”Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană”. Cu alte cuvinte suntem robii unor dorințe ciudate și a unor capricii propri.

Dorințele ciudate, capriciile și toanele sunt slujitoarele fidele ale părții nevăzute a eului nostru. Dacă vrei să cunoști pe cineva altfel decât se străduie el să-ți arate că este, obsearvă-i capriciile, toanele și acele dorințe ieșite din sfera normalului comun. Vei vedea că nu este chiar atât de ”normal” precum credeai. Până la urmă, este adevărat că ”toți sunt normali până ajungi să-i cunoști”.

Ei bine, lipsa chefului este cuantumul acestor caracteristici nevăzute ale eului nostru care își impun autoritatea de fiecare dată când nu există o autoritate în vigoare (adică, acea forță motivatoarea izvorâtă dintr-un ideal măreț). Altfel spus, suma tuturor caracteristicilor urâte ale eului nostru produc o forță (demolatoare) care vrea să ne conducă viața de fiecare dată când forța creatoare (cea născută și alimentată de idealuri, credințe și principii sănătoase) este într-o stare de pâlpâială.

Lipsa de chef, până la urmă, este o abundență de urât lăuntric care își face loc de fiecare dată când frumosul lăuntric ia o pauză de la lucru. Există totuși o parte pozitivă a lipsei de chef, pentru că în acestă stare partea nevăzută și mai puțin cunoscută (cea urâtă) a eului se expune la lumină, iar acesta este momentul cel mai oportun de a ne privi introspectiv pentru a ne cunoaște mai bine capriciile, toanele și dorințele ciudate.

Te provoc ca în acele momente fără chef, să-ți ”gestionezi” capriciile și dorințele ciudate cărora te supui fără nici o rezistență. Ia seama la ele, meditează la ele și caută să scapi de ele. Doar făcâd așa frumosul văzut va strivi urâtul nevăzut a eului tău.

p.s. sper că m-ați putut urmări în ciuda limbajului filozofico-mistico-ciudat :)
 

21. File de poveste (end?)

”SĂ FIE LUMINĂ!”

 

……

Pacea și-a făcut prezența.

El este Cel despre care,

Scrisu-s-a că-i Cel mai Mare.

« -Am venit să-Ți fac Voirea,

Cea din veșnicii născută.

Să-ți ascult pân’ la-mplinire

Voia-ți sfântă și plăcută! »

Liniștea-mpletită-n soare

Este pentru toți onoare.

Cei prezenți la închinare,

Așteapt-acum Marea 'ntrebare.

« -Cine pentru noi va merge,

Ca pe Om să îl dezlege

Din a morții fărdelege ? 

Cine pentru noi se duce

Să se suie pe o Cruce.

Pe un deal, departe, rece.

Și să moară pe pământ.

Să cunoască un mormânt,

Să coboare în adânc.

Să ridice din mormânt,

Pe tot omul ce-a fost sfânt

In trăirea pe pământ,

Ascultând de-al meu Cuvânt.

Și în cunoștința Mea

Și-a petrecut el viața sa.

Mai apoi să-nvie iară,

Pe-un pământ nou să răsară,

Și în veci să nu mai moară ? »

« - Are cineva-acest gând ?

Să îmi fie Sfânt Cuvânt

Pentru Om jos pe pământ ?

E tăcere. E adâncă.

Dintr-odată..se ridică în picioare,

Cel ce pare-un Fiu de Soare.

Plin de-o umilință sfântă,

Se închină și cuvântă:

“Iată despre Mine-i scris,

Vin să fac tot ce e spus.

Eu sunt ! cel ce sunt !

eu sunt..Iisus. »

Hotărârea s-a-mplinit.

Planul Sfânt s-a arăduit.

Și-ntr-o sfântă bucurie,

Se aude-o melodie.

Este Glasu-Acelui Soare,

Ce cu-o mare bucurie

A grăit: “Așa să fie!

Pentru Om Lumină Vie.

De acum până-n vecie.

Da ! Așa să fie ! »

 

(Sfârșit...?)



20. File de poveste (2)

”SĂ FIE LUMINĂ!”

...

”- O hotărâre, curând se va lua!

Iar Omul din nou spre ceruri va urca.
Zdrobi-voi lanțul blestemat al neascultării,
Și toată răzvrătirea o voi da uitării!”

Când Planul Sfânt va prinde viață,

Omul va vedea o nouă dimineață.”

“-Cum? -tresari Satana cu fața-nfiorată-

Omul va avea din nou lumina?
Ai uitat cumva gradina?
Când singur a ales să aibă tina?
Tu îi vei da din nou lumina?”

Cutemurat de astfel de cuvinte,

Neluminatul născocește-n minte
Cum să strice omul mai 'nainte.
...

«- Omul va avea lumina!
îi voi uita neascultarea
și îi voi da pe veci iertarea.
Acum că a văzut că-i rău,
Să facă-n lume gândul său.
Îl voi învăța să mă iubească
Și toata ziua să-mplinească,
Voia Mea, legea Cerească.
Îi voi lăsa și voia sa,
Dar îi voi da «alegerea»,
Să aleagă cui va vrea,
Pe veci să-și dea viața sa.
Să mă asculte pe pământ,
Arvună pentru Cerul Sfânt.
Îi voi pune înainte Viața,
Iar aproape lângă ea și Moartea.
Iar eu îl voi sfătui spre bine,
Să Mă aleagă doar pe Mine.»

”Vai de mine, vai de mine!”

Se gândi cel ce este 'ntunecime.
Și văzându-se cu vremea scurtă,
începu să sune-n goarnă:
«-Cerul pe pământ se toarnă!»
Și-a-nceput Satan s-adune
Oștile de-ntuncime,
Spre a-ntuneca mai tare,
Viața omului ce moare:

«-Sa începem isprăvirea,

Să distrugem omenirea!»

(va urma)

19. File de poveste (1)

(Ceva ce-am scris cu timp în urmă)

"SĂ FIE LUMINĂ!"
 

 Totul a început Acolo, Sus.
 

       Omul era pustiu și gol; peste adâncul sufletului său era întunericul,

       și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra întunericului.

       Apoi văzând Dumnezeu că întunericul nu este bun,

       s-a gândit să  fie lumină și peste omul plin de vină.

       S-a făcut sfat mare în Cer.

       “-Să facem lumină peste om, dupa asemănarea Luminii noastre!”

       Și așa a început istoria luminării omului.

       Peste timpi și vremi iarăși s-a făcut în Cer un sfat.

       Fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Domnului.

       Fiul Risipit al cerului, Satana, s-a prezentat cu închinaciune mare.

       Nici bine nu intră în sala tronului măreț, și Domnul îl întrebă:

       ”- de unde vii Satano? de unde vii?”

       Satana a raspuns Domnului:

       « - de la cutreierarea întunericului și de la plimbarea care am făcut-o în el.»

       « -Ai văzut pe Om ?» întreabă Domnul, cu o tristețe ascunsă.

       “Nu este nimeni mai nenorocit ca el sub soare. Întunericul îl doare.

       Chiar și –atunci când este soare.

       Sărăcit de orice frântură de lumină,

       își petrece viața într-o groaznică și-anevoioasă tină. Jos, departe, în nelumină.”

  Acuzatorul vechi, viclean, cu o șireată intenție zise:

 “- Oare degeaba este el în întuneric?

 Nu l-ai pedepsit tu pe el? 

 Ai blestemat lucrul mâinilor lui și tot ce face este acoperit cu trudă și necaz.

 Și sudoarea feței lui, răcorirea sufletului.

 Oare ai uitat Tu răzvrătirea? că și-a vrut asemenea-Ți firea?

 să cunoască rău și bine, și să fie ca și Tine?

 de ce-i plângi de milă acuma? e târziu, n-are lumina!

 a ramas din el o mână de țărână, păcătoasă și haină.

 Un vas spart și ruginit, și bun mai de nimic.

 Lasă-l jos, în întuneric. Este-al lui unicul merit.

A ajuns și el acum să cunoască rău și bun.

Nu i-a ajuns că i-a fost bine? Colo-n rai, chiar lângă tine? …”

Împăratul Cerului stătea, dus pe gânduri și ofta:

“Ce frumos era cândva!

Ce frumos era când Eu mă plimbam cu omul meu, învățându-l tot mereu.

Plimbându-ne-amandoi în acea grădină, plină,...de lumină.

El făcea lucrarea sa, mai frumoasă, mai deplină.

– O, Om ce mare lucru-ai fost, iar acum în beznă, traiești fără un rost.”

 

                                    (va urma)

18. RENUNȚ, deci IUBESC

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu...”

(Ev. după Ioan 3.16)

În ultima vreme o întrebare mă frământă. Întrebarea e veche și răspunsul l-am mai intuit câte-odată, dar mă frământă de fiecare dată când mă uit la persoana cea mai iubită de mine (nevastă-mea):

Cum îmi ”măsor” lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea iubirii din viața mea? Cum îmi dau seama cât de mult iubesc?

Există multe feluri de a-ți da seama de existența iubirii în viața ta. Darurile pe care le oferim, dezvăluie un aspect al iubirii, timpul petrecut împreună cu persoana iubită arată un alt aspect s.a.m.d. Acestea sunt dovezi ale existenței iubirii în viața cuiva, dar nu ne dau prea multe detalii despre mărimea ei.

În versetul 16 de la Ioan 3, ni s-a dat ”formula” cu care putem calcula ”cantitatea” iubirii noastre. Darurile, timpul și toate ”dovezile” existenței iubirii, sunt doar o expresie văzută a unui fenomen nevăzut. Roadele exterioare, văzute ale unei lucrări interioare nevăzute. Acest proces interior este renunțarea. Însă nu o renuțare la lucrurile care devin cadouri, sau la timp ci o renunțare mai profundă, la sine. Renunțarea la propriul tău eu de dragul îmbrățișării aproapelui tău. Renunțarea la ce iubim cel mai mult.

Dumnezeu Tatăl a renunțat la ceea ce a iubit mai mult, la Dumnzeu Fiul, deci ceva din propria Ființă. Am putea zice că a renunțat la El chiar, de dragul omului. Renunțarea Lui L-a costat prețul suprem. Nimic nu avea mai de preț în toată împărăția Sa. Asta descoperă lungimea, lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii Lui, dar și greutatea ei.

Acum mă întreb, cât iubesc eu pe cel de lângă mine? Cât am renunțat la mine, la ceea ce vreau eu să fac, ceea ce-mi place mie, la mofturile mele, la mândria mea, doar că să pot îmbrățișa pe aproapele meu, arată ”greutatea” și valoarea iubirii noastre și în definitiv valoarea persoanei și vieții noastre.
Renunțarea la dreptul tău de dragul fericirii celui mai nedreptățit arată cât iubești.

Așa că atunci când sunt întrebat cât iubesc, mă întreb cât renunț la tot ceea ce-mi hrănește egoismul și propriul eu. Răspunsul trebui calculat nu în timp sau în lucruri dăruite, ci în oamenii îmbrățișați de tine după ce te-ai ”dez-îmbrățișat” de tine însuți. Numai dându-ți drumul ție poți să-l îmbrățișezi pe aproapele.

Să ne întrebăm în fiecare zi: RENUNȚ ?

17. ”TRANQUILO!”

"Tranquilo!" (stai liniștit!)

 

Când aud cuvântul ăsta îmi  vine să râd pentru că mi-aduc aminte de ”legendele urbane” care circulau despre românii din Spania. Vă povestesc una dintre ele.

 

Se zice că atunci când primii români au ”naufragiat” pe coasta spaniolă erau cam afoni la limbă. Prea puțini din ei au avut ocazia să vadă telenovelele sud-americane. Și așa că au învățat limba (castellana) după ureche. Ce este adevărat e că multe cuvinte se aseamănă cu ale noastre deși au alt înțeles. Altele par a zice exact ceea ce zic și în românește. De la acestea pornesc marile confuzii lingvistice ale primilor conquistadori români.  

 

Așa că de aici începe povestea noastră. Un grup de români au ajuns la culesul strugurilor în provincia Castilla La Mancha, zona Toledo. După fiecare recoltă viile se curăță așa cum bine știm toți. Ei bine, proprietarul spaniol îi explică românului, ”expert” în limba spaniolă (după doar 22 de zile pe tărâm hispanic), ceea ce are de făcut. Răspunsul românului la toate indicațiile spaniolului era ”Si, Si, Si!” (și se presupune că a înțeles exact ceea ce trebuie făcut), deci proprierarul părăsește liniștit tarlaua urmând să revină pe la amiaz.

 

Așa se face că la ora mesei se apropie spaniolul. Românii noștrii mâncau de-amiaz.

Când de-odată se apucă proprietarul și blagoslovește în ”limba lui” de toate cele știute și neștiute. Omul cu mâinile în cap ne putând să creadă ce vede în fața ochilor. Cu o falcă-n cer și una printre butucii tăiați de la rădăcină, se apropie de frații noștrii speriați și cumva contrariați neînțelegându-i preocuparea, că totuși ”până l-amiaz i-am tăiat aproape toată via, ce vrea mai mult?”

 

Săracul proprietar, sau mai bine zis aproape fost proprietar, se repezește asupra șefului de echipă român și înainte să-i spună un cuvânt, românul îi zice într-o spaniolă spălăcită și cu o naivitate tipic românească: ”-TRANQUILO că până deseară ți le tăiem toate!”

 

Săracii noștrii români au crezut că tipul era supărat că au luat pauza de masă, nu pentru că iau tăiat aproape toată via.

 

Cam așa s-a scris istoria cuceririi Peninsulei Iberice de către români.

 

Pe lângă dramul de haz pe care mi-l adminstrez cu ocazia auzirii acestui TRANQUILO, întotdeauna vine la pachet și lecția învățată din această întâmplare: Fi modest și recunoaște că nu ști!

 

 p.s. mai am o fază comică cu Tranquilo, dar o las pe altă dată.