19. File de poveste (1)

(Ceva ce-am scris cu timp în urmă)

"SĂ FIE LUMINĂ!"
 

 Totul a început Acolo, Sus.
 

       Omul era pustiu și gol; peste adâncul sufletului său era întunericul,

       și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra întunericului.

       Apoi văzând Dumnezeu că întunericul nu este bun,

       s-a gândit să  fie lumină și peste omul plin de vină.

       S-a făcut sfat mare în Cer.

       “-Să facem lumină peste om, dupa asemănarea Luminii noastre!”

       Și așa a început istoria luminării omului.

       Peste timpi și vremi iarăși s-a făcut în Cer un sfat.

       Fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Domnului.

       Fiul Risipit al cerului, Satana, s-a prezentat cu închinaciune mare.

       Nici bine nu intră în sala tronului măreț, și Domnul îl întrebă:

       ”- de unde vii Satano? de unde vii?”

       Satana a raspuns Domnului:

       « - de la cutreierarea întunericului și de la plimbarea care am făcut-o în el.»

       « -Ai văzut pe Om ?» întreabă Domnul, cu o tristețe ascunsă.

       “Nu este nimeni mai nenorocit ca el sub soare. Întunericul îl doare.

       Chiar și –atunci când este soare.

       Sărăcit de orice frântură de lumină,

       își petrece viața într-o groaznică și-anevoioasă tină. Jos, departe, în nelumină.”

  Acuzatorul vechi, viclean, cu o șireată intenție zise:

 “- Oare degeaba este el în întuneric?

 Nu l-ai pedepsit tu pe el? 

 Ai blestemat lucrul mâinilor lui și tot ce face este acoperit cu trudă și necaz.

 Și sudoarea feței lui, răcorirea sufletului.

 Oare ai uitat Tu răzvrătirea? că și-a vrut asemenea-Ți firea?

 să cunoască rău și bine, și să fie ca și Tine?

 de ce-i plângi de milă acuma? e târziu, n-are lumina!

 a ramas din el o mână de țărână, păcătoasă și haină.

 Un vas spart și ruginit, și bun mai de nimic.

 Lasă-l jos, în întuneric. Este-al lui unicul merit.

A ajuns și el acum să cunoască rău și bun.

Nu i-a ajuns că i-a fost bine? Colo-n rai, chiar lângă tine? …”

Împăratul Cerului stătea, dus pe gânduri și ofta:

“Ce frumos era cândva!

Ce frumos era când Eu mă plimbam cu omul meu, învățându-l tot mereu.

Plimbându-ne-amandoi în acea grădină, plină,...de lumină.

El făcea lucrarea sa, mai frumoasă, mai deplină.

– O, Om ce mare lucru-ai fost, iar acum în beznă, traiești fără un rost.”

 

                                    (va urma)