Din locul din care scriu am o priveliște frumoasă de mărimea geamului. Rama albă a geamului marchează limita peisajului. Partea de sus a tabloului este întodeauna albastră, fie un albastru celest nepătat, fie o combinație atent aleasă între alb imaculat, alb murdar, un argintiu și albastru, fie un bleumarin închis trist și posomorât care te trimite la somn. Adevărul e că niciodată nu am putut să îmi dau seama dacă această parte superioară a tabloului este mulțumită de culoarea ei sau de așezarea ei în tablou. Dar cred că o asemenea frumusețe radiază doar dintr-o adâncă recunoștință. ((E foarte adevărat acest lucru și cu privire la oameni. Își poți da seama de frumusețea persoanei și a vieții ei privind doar la felul în care știe să fie recunoscătoare fața de lucrurile cele mai mărunte ale vieții.))
Apoi mai jos, împărțind pictura în două, e gardul de scândură frumos băițuit, care separă livada de meri încărcați cu mere roșii, mature, frumoase și zâmbitoare de ograda noastră fără pomi (încă) doar cu trei căței. Atât merele coapte care așteaptă nerăbdătoare să se ofere oricărui trecător, doar de dragul de a-și împărtăși aroma, cât și cățeii noștri (doi pui și cățeaua) mi-amintesc în fiecare zi când mă apropii de acest tablou, că trebuie să îmi reîmprospătez sufletul cu o ”doză pură de recunoștință” față de Dumnezeu pentru tot ce sunt și tot ce am. ((recunoștința este o virtute pe care o înveți dăruind, pentru că atunci îți dai seama cât ești de ”bogat”. Chiar dacă ai doar o coajă de pâine, tot poți să o împarți cu cineva care nu are nici atât. Apoi, dăruind vei putea să te ”hrănești” cu bucuria celui care primește. Vorbind în termeni matematici, recunoștința este rezultatul înmulțirii ”bogăției tale” cu bucuria celuilalt.))
Privind merele roșii mă minunez de câtă recunoștință pot vedea la ele. Mărul care se oferă cu bucurie pentru a mă sătura pe mine. De fapt, dacă el nu se oferă ca jertfă de dragul meu nu rămâne decât un punct de culoare roșie într-un tablou care dacă rămâne ”nejertfit” îngheață și putrezește. El își împlinește scopul, mai măreț decât acela de a aparține unui peisaj, doar atunci când a săturat un suflet flămând trecător prin peisaj. (Oare nu se aseamănă povestea unui măr cu cea a unui om?)
Recunoștința dezvăluie măreția. Recunoștința unuia întodeauna izvorăște dintr-o înțelegere și acceptare a ”rolului” pe care îl are în ”peisajul suprem”. Dacă sunt pâine, rolul meu e să satur pe flămând; dacă sunt apă trebuie să răcoresc pe însetat: dacă sunt sare, să dau gust; dacă sunt lumină, să risipesc negura.
”-Fii recunoscător pentru orice”. Asta m-a învățat mărul din vecini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu