”...n-am om care să mă vâre în scăldătoare..” (Ev. după Ioan, 5.7)
Singurătatea provocată de comiterea unor fapte nefavorabile este doar o jumătate de realitate. Mai este și cealaltă jumătate, care ține de aspectul omiterii unor fapte favorabile. Ceea ce omitem din știință sau neștiință creează o realitate pe care o neglijăm cel mai mult, sau de multe ori nici nu suntem conștienți de ea. Suntem obișnuiți să primim ceea ce merităm, dar de prea puține ori înțelegem că ceea ce merităm nu este doar roada actelor comise, ci, poate chiar mai mult, al actelor omise.
Dacă s-ar deschide Clubul Singuraticilor Anonimi, probabil ar fi plin la refuz. ”-Bună, mă numesc...și mă simt singur. -Bunăăăăă....” ar răspunde sala. Cred că ar fi foarte interesant, și am descoperi cât de ușor se împroprietărește singurătatea de inima omului. Dar nu e nevoie de un astfel de club, societatea noastră a devenit un loc în care se întâlnesc milione de singuratici anonimi. Se salută cu indiferență,... priviri goale se intersectează, dar nu se întâlnesc, își adresează cuvinte frumoase putrede înlăuntru, lipsite de conținut afectiv..., ne sună familiar?
Suntem tentați să spunem ”ca așa sunt vremurile” măturând vina noastră sub preșul timpului. Dar vremurile nu sunt de la sine așa. ci oamenii acelei vremi formează ”așa-ul” vremii respective. Este singurătatea un aer respirabil pentru mulți concetățeni? Atunci asta se datorează nouă, oamenilor de azi. Singurătatea este un produs al felului egoist de a trăi. Un produs al omiterii intenționate a unor fapte bune.
Îmi vine în minte cazul unui om din evanghelii. Acel slăbănog care zăcea de 38 de ani lângă scăldătoarea Vitezda. Acesta ilustrează cel mai bine o societate bolnavă (trupește și sufletește) care zace la limita dintre boală și vindecare, viață și moarte. Un singuratic, anonim, fără familie, fără prieteni, ...a nimănui. Durerea lui cea mai mare nu era că nu putea să se facă sănătos, ci aceea că nu avea pe nimeni. ”Nu am Om”, zice. Două adevăruri au dezvăluit cuvintele acestui amărât: în primul rând, singurătatea inimii lui se datora lipsei de relație cu o altă ființă asemenea lui, care îl putea salva din neputința pe care o căra de 38 de ani. Tot de aici înțelegem că oamenii pot fi vindecați, chiar miraculos (și asta nu prin puterea supranaturală a omului), prin compasiunea lui care îl determină să-l coboare pe aproapele său în scăldătoarea vindecătoare (minunea în sine Îi aparține întotdeauna lui Dumnezeu).
Al doilea adevăr, foarte trist, e că oamenii mor lângă oameni, la un pas de vindecare. Să stai 38 de ani lângă vindecare, la o singură împinsătură distanță, trebuie să fie descurajator (totuși el nu a părăsit locul, singurul pe care îl știa, în care ar fi putut să fie vindecat). Indiferența oamenilor buni este mai rea decât răutatea oamenilor răi, spunea cineva. Deși, eu îmi pun un mare semn de întrebare cu privire la bunătatea acelor oameni care s-au lăsat pradă indiferenței față de ceilalți. Ca principiu, e clar că noi (așa zișii oameni buni) suntem cei mai vinovați de singurătatea multora. Noi provocăm golul din sufletul aproapelui nostru prin omiterea faptelor bune pe care le-am putea revărsa peste cei slăbănogi din jur.
În cele din urmă, noi lăsăm în urmă o moștenire directă în viețile celor de lângă noi. Un testament scris direct în inimă. Dacă societatea noastră este plină de singurătate se datorează și omiterii noastre provocată de indiferența față de cel care nu are pe nimeni. Noi înșine îi înscriem în Clubul Singuraticilor Anonimi.
Oare, noi nu suntem predispuși să devenim Singuratici Anonimi?
poate singuratatea sa intre in viata noastra cu forta? mie mi se pare ca intra doar cand noi deschidem usa, cand noi ii permitem. n-ar fi rau un club de singuratici anonimi, asa poate multi din cei care deschid usa singuratatii n-ar cadea in deznadejde, ar putea fi ajutati la timp.
RăspundețiȘtergere