”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”
(Geneza 2.18)
Mă cuprinde un profund sentiment de vinovăție când văd o persoană cuprinsă de deznădejdea singurătății. Mi-am dat seama că singurătatea este boala vremurilor noastre. Cu toții vedem asta. Suntem divizați în familie, între prieteni, în comunitate, în Biserică, la muncă, etc. Peste tot se văd doar ”celule singuratice” bâjbâind în întuneric de ici colo. De această realitate sunt și eu vinovat. Partea mea de vină se reflectă în căutările mele zilnice, atunci când ar trebui să caut comuniunea cu celălalt, mă izolez împreună cu ”comoara” mea, asemenea lui Gollum (Lord of the Rings).
Abordez acum singurătatea ca rezultatul ”comiterii” unor fapte degenerative care produc o singurătate celui care le comite. În cealaltă extremă se află singurătatea produsă de ”omiterea” unor fapte generative (de ea ne vom ocupa în următoarea postare).
Omul nu a fost creat pentru singurătate. ”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”(Geneza 2.18) Omul a fost singur până să primească femeia. Deși era înconjurat de viață, animale dintre cele mai minunate, plante și pomi fructiferi dintre cei mai extraordinari, și totuși Creatorul a conchis că omul este singur. Cum e posibil? Plecând de la acest stadiu al creației, deduc că singurătatea este o absență a unei relații și implicit a unui alt om asemenea lui. Atunci, dacă eu, omul modern, prin felul meu de viață egoist și materialist neglijez pe aproapele mă arunc singur pe panta degenerativă a singurătății.
Motivul pentru care aș putea ajunge în postura de a-l neglija pe omul pus lângă mine, e să mă prea îngrijesc de obiectul neînsuflețit. În momentul în care omului i s-a dăruit femeia, acesta a fost cu adevărat împlinit. Singurătatea nu mai exista în inima omului,...până la un timp.
Tragedia insingurării omului, în primul rând față de Creatorul lui, cu care avea o relație, apoi cu femeia lui și apoi cu natura a început în momentul în care s-a întors cu spatele la om și a intrat în relație cu șarpele și apoi cu mărul. E interesant că nu scrie că el a întors spatele Creatorului, ci în primul rând a lăsat-o pe femeie singură, și în singurătatea ei, ea s-a îndreptat spre șarpe și spre măr.
La fel, în zilele noastre, omul se însingurează pe sine, întorcând spatele semenului și îmbrățișând obiectul. Parcă trăim într-o lume plină de Gollumi, fiecare cu comoara lui. Comoară care il îndepărtează de semeni, îl transformă și îl desfigurează. Smigol (numele lui inițial) din prea multă iubire petnru inel s-a transformat în Gollum. Iubirea de lucruri, nu desparte doar omul de om, dar îl divizează pe om în sinea lui și îi pustiește sufletul instaurând singurătatea.
Nu înțeleg o altă salvare a omului modern decât prin lepădarea iubirii de arginți și îmbrățișarea iubirii de oameni. Dacă am putea vedea chipul omului din lăuntru al celor din orașul nostru, poate ne-am înspăimânta văzând hidoșenia gollumismului care-i desfigurează. Conform Creatorului, ajutorul cel mai potrivit omului este omul, nu obiectul. Nu câinele este cel mai bun prieten al omului, ci omul. Să nu ne lăsăm înșelați.Omul poate fi împlinit doar prin om! Vom învăța vreodată asta?!
Interesantă perspectiva nouă pe care ai adus-o prin Gollum... Gollum fură inelul pentru a deveni stăpânul inelului, dar de fapt inelul devine stăpânul lui Gollum... M-am întrebat însă de mai multe ori de ce Gollum este prezentat în postură schizofrenică (dacă pot numi astfel dialogurile pe care le poartă cu sine însuși). Am găsit un răspuns în expunerea ta. Omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu celălalt; când această comuniune este distrusă, din diverse cauze, esența ei rămâne totuși în adâncul omului... dialogurile lui Gollum cu sine însuși demască nevoia de comuniune ce nu mai poate fi implinită... A.M.
RăspundețiȘtergereIar un alt motiv sau o cauză a însingurării cred că este refuzul de a lupta, de a mă jertfi pentru semenul meu (Galateni 6, 2). Cred că e uneori o luptă pe viață și pe moarte pentru a fi în comuniune cu cel pe care-l numesc fratele meu, mai ales atunci când fratele meu îmi greșește sau eu greșesc față de el. Cel mai ușor e, în astfel de momente, să plecăm, să renunțăm și cred că atunci ne e cel mai la îndemână să ne refugiem în lucruri sau în orice altceva numai să nu simțim durerea provocată de celălalt. Am citit de curând câteva gânduri de-ale Mitropolitului Antonie de Suroj despre ce înseamnă să porți povara fratelui tău.
RăspundețiȘtergere"Iertarea înseamnă să-l vezi pe om așa cum e, cu păcatul său și cu ceea ce îl face să fie insuportabil, și să spui: 'Te voi purta ca pe o cruce; te voi purta până în Împărăția lui Dumnezeu, fie că vrei, fie că nu. Bun sau rău, eu te voi purta pe umerii mei, te voi aduce la Domnul și-I voi spune: 'Doamne, l-am purtat pe acest om în tot timpul vieții mele, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum iartă-l și Tu, în numele iertării mele!
Ce bine ar fi dacă am putea să ne purtăm astfel poverile unii altora, sprijinindu-ne unii pe alții; fără a încerca să uităm, ci dimpotrivă, păstrând amintirea! Amintindu-ne de punctele vulnerabile ale unuia, de păcatul altuia, de cel căruia lucrurile îi merg rău, și aceasta nu pentru a-l ispiti, ci pentru a-l ocroti, pentru a-l împiedica să cadă! O, dacă am putea să ne purtăm astfel unii pe alții! Dacă l-am înconjura pe cel slab cu o iubire veghetoare și delicată, căți oameni nu s-ar regăsi pe ei înșiși, câți nu ar deveni vrednici de o iertare care le-ar fi dată în dar..." A. M.