52. Generația ni-ni

Era prin 2004 cand am auzit pentru prima dată de „generația ni-ni”. eram în Spania și în mass-media se dezbătea problema tinerei generații ca fiind una fără viitor (cel puțin așa cum și-l imaginau cei din prezent).
„Generația ni-ni” este pur și simplu generația care nu merge NIci la școală- NIci la muncă. Nici-Nici.NI-NI. în spaniolă, ni estudia, ni trabaja (nici nu studiază, nici nu munceste).
Acronimul are corespondentul în engleză (în UK  a apărut pentru prima dată) și este NEET: Not in Employment, Education or Training. o societate care va depinde de o generație fără job, fără educație și fără dorința și posibilitatea de a fi educată, nu poate fi decât una sortită autodistrugerii.

Tragedia generației ni-ni nu este legată de viitorul sumbru pe care singură și-l rezervă, ci în caracterul nedefinit al acestor tineri. nu nehotărârea îi caracterizează; nu-s confuzi în a alege școala sau munca, ci faptul că nici măcar nu le mai consideră pe acestea o opțiune. Școala și munca nu mai sunt opțiuni viabile, sunt învechite și demodate. Generația ni-ni vrea să facă „ce are chef”.

Această atitudine nici-nici este rodul unei nou fel de gândire, specific generației prezente. Primul lucru care stă la baza formării acestui nou fel de gândire este ruperea legăturii cu referințele din trecut. Adică, tinerii de azi nu mai țin cont de ceea ce au făcut cei dinaintea lor. Pentru ei părinții sunt învechiți, demodați, înapoiați, etc. modelele demne de urmat nu mai sunt căutate în istorie, pentru că aceștia nu ma sunt „la modă”. Atunci când nu ai referințe după care să te ghidezi, ajungi să faci cum crezi, și de cele mai multe ori nu prea crezi nimic pentru că nu crezi nimic. Pentru un ni-ni nu există trecut, doar un acum. Referințele lui nu sunt puncte fixe (în istorie) ci puncte mobile (din prezent).

Un alt lucru care a stat la baza gândirii ni-ni-ste este o altă rupere, cea de viitor. Un tânăr care nici nu muncește, nici nu studiaza, nu poate avea o perspectivă mai lungă decât lungimea palmei lui. Nu poți să spui că ești cu o privire spre viitor atâta timp cât nu faci nimic pentru a-l crea. Atât munca, cât și școala nu sunt altceva decât pași spre un viitor diferit de prezent ( mai îmbogățit, din punct de vedere personal, cel puțin).

Trăirea în ”acum” este una periculoasă, nesigură și poate provoca schisme interioare. Sterilitatea este tipică generației ni-ni. O viață care nu poartă în sine sămânța unei speranțe viitoare este una sterilă, care atentează la însăși viața. Un ni-ni este ca o floare care își disprețuiește sămânța din care a ieșit și își neglijează (folosind doar spre binele propriu) sămânța care o poartă. cu el se termină viața. El oprește ciclul vieții. Ruptă de trecut prin indiferență și despărțită de viitor prin nepăsare, generația ni-ni este una care se auto-consumă până la dispariție.

Doar o bună ancorare în istorie, respectând vechiul (ca purtător de experiență) , împletită cu visul unui viitor mai strălucit poate da naștere unui prezent marcat cu adevărat de semnificație.

51. bac (ne) laureat

era o zi de vară călduroasă când m-am înfipt în fața panoului care afișa rezultatul meu la bac. transpirat până și după urechi, îmi căutam numele pe listă. trei examene (scrise) îmi stârneau curiozitatea amestecată cu puțină emoție. română, filosofie și fizică. cele două de la oral, limba română și limba engleză, au fost deja luate și uitate. le-am luat pe toate și, am avut o medie de 7,37 de care sunt mândru pentru că am învățat, după puterile investite în mine de Cel de Sus. prima mea diplomă care să justifice un dram din ceea ce-mi este persoana. e plăcută senzația ca o parte din tine poate fi „certificată” printr-o diplomă, deși această certificare nu făcea obiectul unei știri. „am luat bacul”, era (pentru majoritatea) o afirmație, nicidecum o exclamație. poate pentru unii era o interogație menită să justifice o minune, dar și acestea se mai întâmplă. totuși, BAC-ul însemna „cununa de lauri” al elevului normal. elevul care a trecut BAC-ul ca un LAUREAT (bac-a-laureat) este cel care forma noua generație de cetățeni. o parte din ei deveneau studenți, iar alta ocupau locurile de muncă disponibile. asta arăta cât de cât a normalitate.

„Grăbiţi-vă să creşteţi, căci flacăra străbună
îngheaţă lâng-altarul străpuns şi profanat;
legaţi cu Viitorul Trecutul – şi-mpreună
acoperiţi Prezentul netrebnic şi-apostat!. (Traian Dorz, Grăbiți-vă să creșteți)

„Prezentul netrebnic și-apostat” conturează așa de bine generația tânără de azi încât aproape că unul poate cădea într-o deznădejde existențială. o generație de tineri tot mai puțin laureați, și mai ales BAC-a-LAUREAȚI, vor clădi viitorul țării noastre, și nu numai. oare unde sunt școlile profesionale care ofereau țării PROFESI-LAUREȚI, și care se converteau în „mușchiul sănătos” din câmpul muncii? tineri care alegeau să muncească și pentru care erai obligat să-ți scoți pălăria (și dacă nu aveai o pălărie, ți-o cumpărai doar pentru a le arăta respectul). nu-s! iată cauza atâtor LAURI pierduți, smulși din viața tinerilor chiar înainte de a apuca să și-i pună pe cap. trist.

astăzi asistăm la nașterea unei noi generații de tineri: Generația NI-NI. (despre ea în postarea următoare)

50. LIFE IS SHORT, ART IS LONG

„life is short, art is long”

(Andrew Reményi - Facebook friend)

Mi-a plăcut  afirmația aceasta pentru că pe moment mi-a „provocat” un gând ales. Eu am lăsat un comment zicând: „so make your life a piece of art”. Ceea ce m-a determinat să scriu puțin pe marginea acestei afirmații este tocmai commentul care s-a născut instantaneu, fără prea multe mediații. M-a dus cu gândul la relația om-viață-artă. Toate sunt importante. Dar, arta nu este mai importantă decât viața și decât omul, cel care a creat-o. Arta nu ar exista fără om, omul nu ar exista fără viață, iar Viața este darul lui Dumnezeu pentru om, ceea ce face omul cu viața este darul său pentru Dumnezeu. 

life is short, art is long and man is eternal 

49. OBSESII ȘI VICII (II)

I Love YOU, I Love ME, I Love IT. Așa am putea rezuma postările despre pasiune, obsesie și viciu.  V-ați prins că PASIUNEA reflectă o iubire de oameni, OBSESIA reflectă o iubire de sine,  iar VICIUL reflectă o iubire de obiect. VICIUL, de care ne vom ocupa acum, nu însemnă altceva decât o iubire de obiect, de lucruri sau orice nu este persoana altuia sau propria persoană. Acest tip de relație am trăit-o fiecare cel puțin o dată în viață. Atunci când am ales profitul material în locul persoanei, atunci când am iubit mai mult cadoul decât pe cel ce ni l-a dăruit, am experimentat viciul. Ce este adevărat și trist e că viciul provoacă dependență.

Domnul DEX-ul zice că viciul este un defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare), pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea; patimă, desfrâu, dezmăț, destrăbălare; Imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului său ideal sau destinației sale; obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; deprindere de a face fapte rele. Opusul viciului este Virtutea. E interesant cât de multe te poate învăța Mr. DEX.

Voi face câteva corelații cu definițiile din DEX pentru a-mi susține gândul:

Dacă viciul este un defect, înseamnă că a avea o relație cu un obiect (impersonal -să zicem) care exclude implicarea unei (alte) persoane, atunci ne putem da seama de cât de defectă și anormală e o trăire, o relație în care iubirea de obiect este cea care dictează mersul. Relația cu obiectul este cea mai joasă treaptă a existenței umane, dovedind o cădere de la starea originală, cea pe care s-au clădit comunitățile de-a lungul istoriei. Progresul omenirii se bizuie pe relațiile (amiabile, sănătoase) dintre (diferite) persoane.

Definiția dată viciului ca imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă cu modelul său ideal sau destinației sale, explică perfect condiția jalnică în care cad cei care iubesc obiectul. Creaționiștii, susținem că omul a fost creat de Dumnezeu, însă el nu a fost creat pe baza unor idei aiurea pe care Divinitatea le-a avut la un anumit moment, ci omul (conform Genezei - prima carte din Biblie) a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.(„să facem om după chipul și asemănarea noastră” -Geneza 1.26). Două lucruri să înțelegem de aici: în primul rând, Dumnezeirea este formată din PERSOANE cu un chip și anumite caracteristici, apoi Dumnezeirea este caracterizată de O RELAȚIE dintre TREI PERSOANE (așa cum din Crez am învățat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt).

Deci, Modelul după care am fost creați are această importantă caracteristică: RELAȚIA DINTRE PERSOANE. Doar înțelegând astfel pe om putem vedea de ce viciul, ca relație dintre om și obiect, este o imperfecțiune gravă care îl mutilează pe om, pervertindu-l de la modelul ideal, și-l deviază de la adevărata sa destinație. Omul Viciu este o copie imperfectă a Omului Ideal, cel conceput de la început de Divinitate. Omul condus de iubirea de obiect își ratează menirea. Pentru el Obiectul este dumnezeul lui pentru care trăiește și care-i dictează felul de a fi în lume.

Cel mai bun exemplu de Om Viciu îl găsesc în persoana lui Hagi Tudose a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Iubirea lui de avere era mai presus de iubirea de sine, nu se îndura să cumpere nici pâinea care să-l țină în viață. Viața pălea în fața banului. Relația cu obiectul era cea care îi determina relația cu alte persoane, dar și relația cu sine. Cel mai bogat din cimitir, așa pot defini viața omului condus de viciu. Da, am zis viața. Cimitirul este o realitate pentru că acest fel de om (căruia nu i se mai poate spune homo sapiens - omul inteligent) nu mai este viu nici pentru alți oameni, dar nici măcar pentru el însuși.

Singurul mod de a trăi deplin și adevărat este cel caracterizat de pasiune, pentru că doar așa omul poate reflecta chipul și asemănarea Celui care L-a creat. Relația interpersonală este un ingredient necesar vieții cu adevărat autentică. Relația cu propriul tău ego, te separă de oameni și implicit de o viață de om adevărat. Relația cu obiectul te izolează de persoanele din jurul tău transformându-te într-un Golum (din The Lord of The Rings) care nu știe altceva decât :”IT's My treasure!”

48. OBSESII ȘI VICII (I)

"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

(Emil Cioran)

Reiau discuția începută în postarea PASIUNE.
Dacă e să vorbim despre pasiune, obsesie și viciu ni-e mult mai ușor dacă am reduce discuția la relația pe care omul o are cu obiectele acestor trei. Am conchis în postarea 46 că pasiunea implică o relație între persoane. Întotdeauna ultimul „filtru” care justifică prezența pasiunii este relația dintre om și om, chiar dacă intermediar se află relație dintre om și artă, om și natură, om și Divinitate, etc. Aceste trepte intermediare sunt doar mijloacele prin care se ajunge la scop: relația de iubire dintre om și om (în cazul relației cu Dumnezeu situația acoperă o perspectivă mai bogată a existenței).

Revenind la obsesii și vicii, eu le-am înțeles semnificația studiindu-mi-le pe ale mele. Nu sunt multe (conștientizate...încă), dar câteva pe care le-am observat mi-au lămurit unele lucruri. Așa că, dacă pasiunea are la bază o relație interumană, relațiile pe care obsesia și viciul le dezvoltă nu prea au mare legătură cu umanul. Atât obsesia cât și viciul au la bază o relație, și încă una mai strânsă, mai profundă și mai marcantă ca multe relații interumane pe care le avem în viață. Profunzimea și caracterul marcant (care modelează chiar caracterul) se datorează în primul rând dimensiunii ascunse  în care relațiile acestea de dezvoltă. Fără îndoială, manifestările văzute sunt prezente.

Dacă mă gândesc mai bine, pasiunea, obsesia și viciul sunt trei ipostaze ale relației pe care o persoană le poate întreprinde cu lumea din jur. O relație, în cele din urmă, poate dezvolta una dintre aceste forme. Toate trei reflectă tipuri de conexiuni care exista între o persoană și lumea ce-l înconjoară. În postarea menționată mai sus, am stabilit că pasiunea  reflectă o relație de iubire între două persoane. Obsesia și viciul reflectă tot o relație de iubire pe care o persoană o poate experimenta, însă diferența o constituie partea cu care se intră în relație. Să le luăm pe rând:

Obsesia reflectă o relație de iubire de sine. „Obsesionatul”, depărtat de aproapele său, se iubește pe sine mai mult decât orice. Relația (intrapersonală) de care depinde existența lui este una vulcanică, care, asemenea unui vulcan latent, își petrece toată viața într-o peșteră rece de piatră. Din când în când erupe împroșcând cu foc și pucioasă pe tot acel ce se interpune între el și el, între el și dorința de satisfacere a propriului ego. Individul condus de obsesie nu caută decât împlinirea propriei dorințe, plăceri și chefuri. Obsesia îl leagă pe om de propriul său ego printr-o nestăvilită dorință de auto-satisfacere. „Obiectul” iubirii care stă la baza obsesiei este ego-ul. Egoismul este valoare care îi determină deciziile și acțiunile. Rare ori contează „produsele” care-i satisfac ego-ul, important este că i se satisface propria dorință.

Obsesia este o tulburare a voinței (DEX) care se manifestă prin idei fixe și care vizează întotdeauna auto-satisfacerea. Voința tulbure (produs a unei percepții distorsionate asupra lumii - acesta crede că el este buricul pământului)  este cea care îi dictează totul. Individul condus de obsesie caută să-și supună indivizi și lucruri propriei dorinți bolnave- din rândul acestora ridicându-se marii dictatori. Îmbătat de un narcisism mintal exacerbat, își face cadouri cele mai rafinate și scumpe obiecte în semn de recunoaștere, pentru că „el le merită!”. Dependența de adulație îl angajează într-o neîntreruptă competiție ceea ce îl face să cadă de multe ori în brațele pateticului, dar nu contează, pentru că el are un ego de satisfăcut.

Obsesia îl însingurează pe om. Acesta se trezește fața în față cu sinele, gol de iubirea adevărată (care se manifestă doar în prezența aproapelui), și bântuit de singurătate își zice ”nimeni nu este suficient de bun ca să mă merite”. Astfel se consumă pe sine până la epuizare și moare încet asemenea unei lumânări ce se topește în tăcere.

47. CEL MAI GREU LUCRU DIN LUME

Nu mă consider un mare expert în pasiuni deși am înțeles profunda-i semnificație. Mă văd ca un neobosit căutător al pasiunii. De multe ori mă întâlnesc cu ea datorită oamenilor pe care îi întâlnesc și care, prin felul lor pur de a fi, mă determină să cred în continuare că doar felul acesta pasional de a trăi (adică mișcat și urnit din dragoste de om) este unicul care merită tot sacrificiul. La fel, sunt oameni care, nu numai că te fac să-ți pierzi pasiunea dar te îmbrâncesc spre o atitudine egoistă (caracterizată de obsesie și viciu). În preajma acestor oameni nu e recomandat să-ți lași prea liberă pasiunea.


Pasiunea leagă oameni, dă frâu liber altruismului și înfrânează ego-ul sălbatic. Ea costă. Nu-i ușor să parcurgi distanța de la eu până la el. Drumul până la celălalt ”e pavat cu ego-ul meu”, orice pas este o călcare a eu-lui...și asta doare cel mai tare. Nu-i nimic mai dureros și greu pe lume decât, urnit de iubire să te apropii de celălalt călcându-ți propriul ego. Nu e ușor așa cum nu e ușor să te arunci în brațele nemiloasei morți. E împotriva firii umane să dorești moartea pentru că înainte de a fi ea a fost viața. Viața se opune morții.


Ceea ce nu ne dăm seama e că supunerea ego-ului este o practică destul de familiară. Zi de zi ne supunem voința  noastră altcuiva decât propriului ego, și asta o facem de fiecare dată când trebuie să facem ceea ce trebuie să facem, și nu ceea ce dorim sau avem chef. De exemplu, merg la serviciu pentru că trebuie deși uneori nu aș dori, dar totuși merg. Ceea ce mă determină să-mi calc propriul eu, este capacitatea de a vedea beneficiile viitoare, plata. Deși plata o folosesc tot în folosul propriu , ea mă învață principiul de bază al supunerii ego-ului: mori acum pentru a învia mai târziu la o viață mai bună. Înțeleg prin moarte toate renunțările de moment în vederea obținerilor viitoare. Și câte investiții de genul ăsta nu am făcut. Te înscrii la o școală cu credința că vei avea un profit viitor, îți cumperi un obiect, bazându-te pe promisiunile mărcii, cu credința că te va ridica din poziția în care te afli, etc.

Pentru a putea lua hotărârea de a-ți omorî eul ai nevoie de un ingredient de bază: încredere. Eu cred că la sfârșitul lunii voi primi salariul, de aceea merg la muncă. Dacă nu aș crede și avea încredere că voi fi plătit nu m-aș obosi prea tare. La fel stă și cu cel mai greu lucru, să-ți sacrifici ego-ul de dragul celuilalt; NU se poate face fără credința într-o înviere (a unui câștig mult mai mare decât prețul morții). Cred că de fiecare dată când o parte din mine se sacrifică, nu numai că celălalt este completat și îmbogățit cu acea parte, dar eu fac loc unui eu superior supunându-mă unui proces continuu de reînnoire, un facelift al eului. Așa funcționează adevărata schimbare. Procesul are dublu efect, nu numai eu ma transform, ci și celălalt este schimbat.

Este nevoie de un curaj ieșit din comun. Toate din jur ne învață să ne îndreptăm atenția doar asupra eu-lui, să te izolezi în propriul tău spațiu individual și individualist (poluat de o singurătate extremă - chiar dacă trăiești lângă alte persoane) și să te îndepărtezi cât mai mult de celălalt, de cele mai multe ori catalogat ca dușmanul (ego-ului tău). Curajul, în acest context, este o manifestare a valorilor și principiilor pe care ți se  sprijină viața. Așa că până la urmă cel care ajunge să împlinească cel mai greu lucru din lume, este acel care are un bagaj de valori bazate pe altruism și sacrificiu și o perspectivă a vieții care transcende simpla satisfacerea a imediatității. 

46. PASIUNE



"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

(Emil Cioran)

Cine poate spune că nu are un viciu, fie el cât de mărunt ? Cine poate spune că nu este mistuit de vreo pasiune, pentru artă, muzică, sport, familie, prieteni, Dumenzeu? Cine nu are, cel puțin pentru o vreme, o obsesie care îl scoate din rațional obligându-l să facă lucruri nebunești? Asta ar însemna că toți avem destin? Nu chiar!

Argumentez răspunsul bazându-mă pe un ”element vital” pe care Cioran ni-l dezvăluie în citatul de mai sus: finalitatea. Fără ea, pasiunea, viciul și obsesia nu pot fi justificate în nici un fel. Te urci într-un tren care nu are un afișaj cu destinația? poate doar acel care are chef de plimbare (deși nu există plimbare pe gratis-pentru toate trebuie să plătești un preț-chiar și acea plimbare fără destin). Finalitatea, acel scop în vederea căruia are loc o activitate (DEX), este un ingredient vital pentru acel care vrea să trăiască cu adevărat.

Las de moment „finalitatea„ parcată pentru că înainte de a o înțelege merită să ne oprim la pasiuni, vicii și obsesii. Nu ajungi departe dacă nu ți le cunoști pe aceastea trei (care te țin viu). Trei feluri de a fi în lume, trei feluri de a te raporta la tine și al alții, fiecare dintre ele având la bază o iubire. Asupra "obiectului” acestei iubiri ne vom opri în continuare.

despre PASIUNE:  în fimul ”The Passion of the Christ” ( Patimile lui Hristos- titlu cam rău adaptat) Mel Gibson descrie ultimele ore ale lui Hristos înainte de răstignire. Atât titlul cât și structura filmului scot în evidență (mult dincolo de  patimi) ”pasiunea” inimii lui Iisus. Motivul pentru care suportă totul este pasiunea pentru mântuirea omenirii. Patimile sunt o consecință a pasiunii. Așa că pasiunea nu are logică și rost fără ”elementul uman”. Ea leagă omul de om. De exemplu, pasiunea pentru artă:un tablou apropie persoane din timpuri și spații diferite. Pictorul nu pictează pentru el (doar?), altfel ar fi un ”narcisist” care până la urmă și-ar lua viața. Opera lui nu ar avea nici o valoare dacă nu este descoperită și admirată de ”alți oameni”. Valoarea intrinsecă este relativă în aceste cazuri.

Cred că a vorbi despre pasiune implică o ”iubire” dintre om și om. Pasiunea leagă oameni, prin artă, muzică, literatură, etc. Pasiunea înseamnă comuniune între două persoane. ”Obiectul” iubirii care stă la baza pasiunii este omul. Dacă acțiunea pe care o desfășori nu are ca finalitate omul atunci nu se poate vorbi de pasiune. Ea este înlocuită cu obsesie sau viciu.

În concluzie, dacă vrem să știm cât de pasionali și pasionați suntem e suficient să privim la finalitatea care domnește asupra actiunilor și deciziilor noastre. Dacă ”la capatul celălalt” se află o persoană (fie ea un prieten, soț, soție, copii, etc) atunci putem spune că lucrarea noastră poate fi o  moștenire pentru alții, deci nu piere odată cu noi. ASTA ÎNSEAMNĂ PASIUNE!

45. ”OMUL fără DESTIN”

"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
 nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

 (Emil Cioran)

 

Nu am scris de mult. În această perioadă am avut gânduri alese și mai puțin alese. Am ajuns să înțeleg că teoria nu e de nici un folos daca nu îți schimbă viața. Mi-am dat seama că știu mult mai mult decât fac și asta revarsă o umbră de tristețe peste inimă. Cu cât știu mai mult și împlinesc mai puțin cu atât sufletul regresează și pășește pe un tărân gri, al nemulțumirii și, în cel mai rău caz, al deznădejdii.

 

În această pauză de scris mi-au trecut prin mâini mai multe cărți. O mică broșură ce cuprindea 2-3 eseuri scrise de Cioran mi-a atras atenția în special. Citatul de mai sus este puțin tulburător dacă îți filtrezi existența prin el. ”Majoritatea oamenilor n-au destin” e o afirmație destul de crudă. Dacă am lua definiția din dicționar al cuvântului destin (una dintre ele: Ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de voința unui om și care compun viața lui) nu mai are logică spusele lui Cioran. Cine nu este afectat, modelat, dirijat și infuențat de evenimentele exterioare. De multe ori, din păcate, evenimentele exterioare le determină pe cele interioare. O altă definiție zice că destinul este viitorul, care, este adevărat, nimeni nu-l are asigurat.

 

După definiția lui Cioran destinul are trei caracteristici:  obsesie, pasiune și viciu. (Finalitatea este firul roșu care dă sens celor trei.) Oare cine nu are o obsesie care îl macină de ani buni, sau nu este ros de o pasiune și consumat de un viciu. Până la urmă, asta este viața omului pe pământ: o sumă de pasiuni, obsesii și vicii.  În viață sunt momente, zile sau ani în care ”combustibilul” care ține aprinsă dorința de a trăi este, fie pasiunea, fie obsesia, fie viciul. La fel de adevărat este faptul că niciodată ”combustibilul” apare pur 100%. Combinația celor trei componente este inevitabilă. Proporția face diferența. Formula apei este H2O și doar în acest ”gramaj” ea este apă, H3O e hidroniu și nu știu dacă mi-ar astâmpăra setea într-o zi caniculară. 

Întrebarea: care e formula corectă și care e gramajul potrivit de pasiune, obsesie și viciu ca să ne putem considera oameni cu destin?
 

va urma...

 



44. INIMĂ de CÂINE

 "Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte." Cicero

Tonto e cățelul nostru cel mic. Nu știe prea multe, încă nu are un an și nu l-am prea dresat. Îl țin în lanț iar din când în când îi mai dau drumul prin curte. Nu de puține ori a ros cabluri sau pomii fructiferi, lucru care m-a determinat să-l mai mângâi cu o nuielușă. L-am ”pieptanat” de câteva ori bine încât mi-am rupt nuielușa în blana lui. Acum ca am plantat noi pomi i-am tăiat definitiv rația de plimbare prin curte. Oricum, nu cred că o să-i fie dor de vizita ”pieptenelui”.

De când îl avem pe Tonto (care în spaniolă înseamnă prostuț) ne reamintim zi de zi de un lucru atât de rar printre oameni și anume recunoștința. Mi-am dat seama că Tonto nu are memorie prea bună, pentru că nu ține cont de ”pieptănăturile” de care o avut parte pâna acum și de fiecare dată când mă vede îl cuprinde o bucurie de nedescris. Dacă acum îi ciufuleam blana cu o nuia pentru vreo prostie ce a facut-o, în minutul următor când îl chemam cu o voce blandă se arunca în brațele mele ca și cum nu ar fi exista minutul anterior. Mă minunez de capacitatea lui de a uita, de a ierta și în fond de recunoștința lui.

Când îl privesc pe Tonto mi-e mai ușor să înțeleg recunoștința. Două lecții trebuie să înveți pentru a înțelege recunoștința. În primul rând, Tonto e recunoscător pentru că știe că eu sunt stăpânul lui și fericirea lui se datorează acestui fapt. Nu e ușor să fii a nimănui. Sentimentul neapartenenței este cauza multor frământări interioare. Când nu mai știi al cui ești devii ”fiu risipitor”. Precum în evanghelie, plecarea de acasă a fiului cel mic a însemnat pentru el o ”rupere” de origini. Pierderea tatălui prin abandonarea lui în propria-i casă a însemnat pentru tânărul fiu însușirea statutului de orfan (din propria-i inițiativă). Nerecunostința fiului s-a văzut tocmai în hotărârea lui de a părăsi locul care îl definea ca om (fiul celui mai bogat tată) - ceea ce a dus la o falsă părere despre sine, cum că este cineva datorită averii lui. De aceea, recunoștința izvorăște dintr-o înțelegere și acceptare a propriei identități.

Apoi, Tonto știe să-mi mulțumească pentru fiecare mâncare ce o primește, pentru fiecare minut în care mă joc cu el și pentru fiecare plimbare care i-o fac cadou. Să spui ”mulțumesc” ține și de educația de acasă, dar mai tarziu când devii om mare, ține de înțelegerea adevărului că tot ce avem este un dar pe care îl primim. Primul dar este însăși viața. Nu eu am fost cel care am hotărât să o primesc, nu eu sunt cel care îi controlez zilele rămase, dar eu sunt cel care trebuie să mulțumesc neîncetat lui Dumnezeu pentru fiecare minut de viață. Ce avem fără să fi primit? Totul este un dar.

Am mai scris despre recunoștință și voi contiuna să scriu ca să nu uit niciodată cine sunt și să nu uit să fiu mulțumitor pentru tot ce am și sunt.

43. EMOȚIE & COMOȚIE

                                                       EMÓȚIE,  Reacție afectivă de intensitate mijlocie

 și de durată relativ scurtă,

însoțită adesea de modificări în activitățile organismului,

oglindind atitudinea individului față de realitate (DEX)

 

 



Tot mai puțin există în viața noastră dispoziție pentru emoție. Nu mai e la modă să fii emotiv. Prea puțin tresalți, speriat, pentru că cineva lângă tine a fost cuprins de o emoție. Te plimbi pe stradă și abia dacă mai poți citi vreo emoție pe fața cuiva. Chipuri absente și priviri pierdute aglomerează trotuarul. Te lovești de trupuri teleghidate. Absența din real life a devenit un stil de viața. E tot mai adevărat că exiști doar dacă ești pe facebook sau în mediul online (o demonstreză chiar acest blog - el e partea bună a existenței online :)). Ideea e că evităm cât de mult putem situațiile care ar provoca în noi o emoție, indiferent de ce fel.

Evitarea emoției dăunează grav sănătății, atât fizice cât mai ales mintale și sufletești. Așa cum Electrocardiograma măsoară impulsurile electrice ale inimii, Emoțiocardograma (îngăduiți-mi termenul inventat) măsoară impulsurile emoțiilor inimii. Citind un EKG îți poți da seama dacă o persoană este vie, moartă sau în stare de șoc. Dacă e moartă ecranul verde este împărțit în două de o linie perfect continuă.


Dacă linia de pe ecran este una neastâmpărată, înaintând în salturi moderate, fie pe plus, fie pe minus, atunci înseamnă că inima funcționează corect. Nu sunt salturi exagerate, dar nici tronsoane drepte.

E preocupantă situația în care zigzag-ul o ia spre tavanul ecranului disperat. Asta indică un șoc, o comoție, care câteodată provoacă moartea sau grave disfuncții.

De aceea, emoția este recomandată zilnic în doze cumpătate, fără excese (care provoacă comoție) pentru ca individul să aibă un ritm normal de viață. Lipsa emoției, sau puțina ei prezență, denotă o viață monotonă, searbădă și fără vlagă. Un alt important beneficiu al emoției este acela că te învață sa te obișnuiește cu șocul, însăși ea fiind un mini-șoc, nu destul de puternic încât să pună viața în pericol, dar foarte necesar pentru a-ți spune că ești viu.

În concluzie, Consumul emoției previne apariția comoției sau Excesul de ne-emoție provoacă comoție.

42. Mai de preț ca Aurul

 "...a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul."

(Proverbele lui Solomon 22.1)

 

 

 

 

 

Mi-am dat seama de un lucru: nu sunt destul de conștient de cât de bogat sunt. Asta mi se întâmplă când privesc în ”depărtare” la lucrurile pe care le consider scumpe. Acum înțeleg vidul în care mă zvărcoleam neputincios când obțineam ”lucrul valoros” pentru care mă zbăteam. Cum e posibil să obții ceea ce dorești cu atâta ardoare și apoi, odată ce ți-l împroprietărești i se anulează toată încărcătura de semnificație (pe care ai crezut că o vei obține odată cu obiectul)? Apoi, cu aceeași credință (dovedită falsă odată) o iau de la capăt, țintind un lucru și mai mare (”care cu siguranță mă va împlini”). Și tot așa și iarăși așa.

 

Îmi este imposibil să nu cred în Biblie ca fiind de origine divină și trimisă omului pentru a descoperi adevăratul rost al vieții. Credința mea nu ține de o religie, ci de puterea adevărurilor pe care această Carte le conține. Adevărul care s-a contopit cu ființa mea, de curând, este acela că valoarea mea ca om între oameni, dar mai ales în fața lui Dumenezeu, îmi este dată de cât de mult sunt iubit. Universalitatea acestui adevăr o confirmă tocmai istoria prin oamenii mari care au scris-o. Solomon, cel mai înțelept, cel mai bogat, cel mai mare rege al evreilor spre sfârșitul vieții scrie această concluzie.

 

Să fii iubit. Într-o lume în care părinții își jefuiesc copiii de iubire, îndreptând-o spre sine sau spre lucruri, să dobândești iubirea este cu adevărat o provocare plină de primejdii. Totuși, dacă am înțelege și crede că aceasta este principala activitate care dă semnificație vieții atunci ne-am avânta în luptă fără nici o ezitare. Știu sigur că a fi iubit nu înseamnă să ai mii de LIKE-uri pe facebook. Unii caută să se facă iubiți purtând diferite măști, alții împodobindu-se pe sine cu tot felul de obiecte, alții impunându-și autoritate, etc. Care este atunci ”secretul” de a te face iubit?

 

Tot în Biblie am găsit răspunsul. ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” (Ev. după Ioan 3.16). Să o luăm logic. De ce Îl iubesc oamenii pe Dumnezeu? Pentru că așa au ei chef? Pentru că nu au către cine să-și îndrepte dragostea? Cred că pentru a înțelege acest lucru va trebui să mergem până la izvorul dragostei. În primul rând, iubirea nu este o ”invenție” omenească. Ea i-a fost dăruită de Cel cel l-a creat, și acest dar a ”dospit” în el și însuși omul a devenit o frământătură vie din cauza dragostei care-i circula prin ființă. Atunci, dacă omul iubește e pentru că mai întâi a fost el iubit. Dacă știe cum să iubească e pentru că mai întâi a văzut și simțit el iubirea. Așa cum și în familie, părinții îți sunt primii ”profesori” la materia Dragoste. Cum vezi la ei vei face mai tarziu. Și au fost ei primii care te-au iubit pentru ca mai apoi să poți să spui și tu că-i iubești.

Lecția nr. 1 în a câștiga dragostea altora e ca tu să-i iubești primul. Acum, oamenii Îl iubesc pe Dumenzeu pentru că au cunoscut, au înțeles și au crezut că ei au fost mai întâi cei iubiți de El. Și asta printr-o demonstrație reală, certificată de istorie, pe un deal îndepărtat, pe o cruce rece, murea Fiul lui Dumnezeu, din dragoste de om.

 

Iată ”secretul”! Dacă vrei să fii iubit (și nu uita că prețuiește mai mult decât aurul și argintul-cuvinte de înțelept) trebuie ca mai întâi să iubești tu. Și ce înseamnă să iubești? ”...a dat pe singurul Lui Fiu” - a iubii înseamnă a da, să te dai pe tine, să îți dai viața pentru altul. Asta este exact opusul ”înțelepciunii contemporane” care te îndeamnă să aduni” pentru tine pentru a fi bogat. Împotriva acestei false învățături va trebui să luptăm.
 
 Cred că această ”punere pe tavă” a vieții tale pentru altul o putem face cel mai bine în familie. Dacă pentru soție sau soț, copii sau părinți nu suntem capabili să ne dăm viața, atunci pentru ce merită să mori în lumea asta? Asta înseamnă că toți ne-am născut bogați. Viața, în cele din urmă, înseamnă să lupți pentru a nu-ți pierde averea de dragoste cu care alții te-au inzestrat. Dorința de îmbogățire este bună, atâta timp cât înțelegem ca este cea mai de preț avere. 

E recomandat să ne facem ”declarațiile de avere” cât mai devreme, pentru a nu ne trezi că suntem în faliment.

Spor la îmbogățire!

 

 

 

41. INEVITABILITATEA ÎNTÂLNIRII

 

”Spune-mi cu cine te întâlnești și-ți voi spune cine vei deveni”

Viața este o succesiune de întâlniri. am putea spune chiar, ca pentru om, viața însăși a început în urma unei întâlniri. Istoric vorbind, și nu numai, viața pentru Om a început atunci când Dumnezeu Creatorul și-a dat întâlnire cu vasul de lut, iar în urma acestei romantice întalniri, pentru că a fost iubire la prima vedere, s-a nascut Omul și apoi viața în el.

Săptămâna trecută am fost nevoit, din motive medicale, să am o serie de întâlniri cu câțiva specialiști în gimnastică medicală. Încă nu am terminat sesiunile programate, dar pot să spun că după aceste întâlniri mă simt mai bine. Astfel am ajuns să înțeleg că viața este o neîntreruptă sesiune de întâlniri cu diferiți specialiști, sau nespecialiști, în urma cărora viața poate fi îmbunătățită sau îmbolnăvită. Ba mai mult, este recomandat să avem întâlniri, de prefereat cu cei mai buni specialiști, pentru toate aspectele vieții noastre.

Împlinirea sau neîmplinirea mea de azi se datorează întâlnirilor de ieri și de specialiștii (sau nespecialiștii) cu care am împărtășit un anumit timp din viață. Dacă azi mă simt împlinit pe plan familial, e pentru că într-o zi de ieri am cunoscut și apoi am invitat-o la o întâlnire (”în oraș”) pe nevastă-mea. Dacă azi am o mulțumire în planul muncii, e pentru că în urmă cu câțiva ani am avut curajul să accept o întâlnire (un ”interviu”) cu cineva dintr-un domeniu necunoscut pentru mine. Dacă acum pot să gândesc și pot să scriu (în felul meu) e pentru că a fost un moment când cineva m-a încurajat să citesc și să scriu. Și pot continua așa cu toate aspectele vieții mele, până la cel mai mărunt amănunt.

Concluzia e că tot ceea ce sunt se datorează unor întâlniri anterioare, fie programate sau neprogramate cu specialiști de la care am deprins obiceiuri bune, și cu nespecialiști sau falși specialiști de la care am învățat lucruri rele.

Recunoscător sunt totuși pentru oamenii pe care Dumnezeu mi i-a pus înainte și cărora le datorez parte din ceea ce sunt azi. Adevărul pe care nu-l voi uita niciodată e că a fi binecuvântat înseamnă și numai faptul de a întâlni și a sta în prezența unor persoane.

Pentru că inevitabilitatea întâlnirii este imposibilă rămâne întrebarea aceasta:

Cu cine vei căuta să te întâlnești azi pentru a deveni acea persoană care vrei sa fii mâine?

40. Cafea fară zahăr, vă rog!

 

Într-una din zile am fost nevoit să stau la o coadă, pentru o cafea. Când mi-a venit rândul am fost întrebat dacă vreau zahăr. Am zis că puțin. La care un domn îngrijit cam de 50 de ani îmi zice (un răspuns tipic): ”Vă e dulce viața.” Nu am ezitat să-i confirm observația.

Ăsta e adevărul, nu mi-e amară. Atunci mi-a venit în minte un gând ales pe care i l-am spus domnului: Viața prin definiție este dulce și aceasta pentru că dacă nu ar fi așa atunci am fi puși într-o dilemă, fiind nevoiți să alegem între o viață amară și o moarte dulce.

Și oricât de dulce ar fi moartea, tot viața este preferată. Așa că, ar fi înțelept să privim viața ca ceva dulce, până o mai avem, că după aceea prea târziu. Nu înseamnă că toate cafelele le vom bea fără zahăr sau cu puțin zahăr. Vor fi zile când va trebui să ne-o bem cu două sau trei lingurițe de zahăr pentru a compensa amărăciunea acelor zile.

Dar, este de preferat să poți bea cafeaua, și asta înseamnă să fi viu. Lupta de zi cu zi se va rezuma la străduința de a menține un anumit grad de dulceață a vieții astfel încât să îndurăm cafeaua și mai amară. Iar dacă vin momente de amărăciune, să ne amintim de două lucruri:
 

 

 

 

1. Toate lucrurile își au vremea lor. Amărăciunea își are vremea ei, dulceața își are vremea ei - e ciclul vieții. Ăsta e jocul, Sus-Jos.

 

 

 

2. Viața, oricât de amară ar fi ea, e mai dulce ca moartea. Nimeni nu preferă să moară atunci când într-o zi sau în mai multe nu-i ies toate lucrurile cu savoare de prăjitură, dulci. Viața nu e ușoară, dar e mai frumoasă ca moartea.

 

 

 

 

 

DE PRIN CĂRȚI CULESE - Adevărata ELITĂ a societății

 

 

39. ”I have a dream” (II)

" I have a dream that one day..." (Martin Luther King)



Visul meu este ca într-o zi să...
Așa începe totul.

Privind mai îndeaproape pe cei din jur mi-am dat seama că societatea noastră românească a fost jefuită de dreptul de a visa, rămânând grav rănită de realitatea știrilor de oră cinci. Într-un decor atât de vitreg, cel ce îndrăznește să viseze este cu adevărat un erou. 

Mă gândesc câte-odată la câte vise am avut. Unele mi le văd împlinite cu totul, altele rămase undeva pe la jumătate, altele moarte imediat la naștere și câte altele pe care nu am îndrăznit nici să le visez. Recunosc însă că visele care mi-au dat cea mai mare împlinire, fie din îndeplinirea lor sau din simpla visare a lor, au fost acelea care nu mă aveau pe mine în prin plan. Nu vreau să las o impresie greșită, eu eram actorul principal, eu aveam acțiunea în mâinile mele, eu aveam beneficiile și pierderile fiecărei etape, dar dincolo de aspectul personal, visul viza viața celor din jurul meu (prieteni, copii, părinți, etc).

Cred, privind și în istoria marilor visători, că visurile care au fost cele mai împlinite aveau de-a face cu un mai bine pentru aproapele. Martin Luther King visa ca într-o zi toți compatrioții săi de culoare vor avea aceleași drepturi cu albii. Visul lui deschidea o poartă nouă relațiilor dintre cetățenii aceleiași țări. Visul lui a adus libertate atâtor oprimați. Visul lui a dat speranță. Visul lui a dobândit dreptul la a visa a milioane și milioane de oameni.

Puterea care îl însoțește pe cel care are un vis derivă și din neputința aproapelui. Lacrima celuilalt odată ce o împărtășești și te identifici cu ea se transformă în tine în energie vie. Este un principiu pe care îl împărtășesc și cei mai buni oameni de afaceri. Ei spun că cel mai mare profit îl vei avea atunci când mai întâi tu, prin produsul sau serviciul tău, aduci o valoare în plus în viața clientului tău. Felul acesta altruist de a construi o afacere aduce în timp cel mai mare profit. Profit care la rândul lui devine energia vie necesară viețuirii și continuității companiei respective.

Cred că viabilitatea unui vis este dat capacitatea lui de a aduce valoare în viața celui de lângă tine.

38. "I have a dream" (I)

" I have a dream that one day..." (Martin Luther King)

Ce-ar fi lumea fără visuri? Ce-ar fi omul fără visuri?

La Început (de an) avem nevoie de Un VIS.

”Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul 3.11)

Marele înțelept Solomon a scris cartea Eclesiastul spre sfârșitul vieții lui. Nimeni nu poate contesta greutatea adevărului pe care învățăturile lui o poartă. De la el putem înțelege importanța primordială pe care o are visul în viața și devenirea unei persoane.

”Orice lucru...”  Înseamnă chiar orice lucru. Începând de la o sămânță de fruct, o floare, un arbore, o idee, un om, etc. Dacă orice lucru își are o vreme a frumosului, adică punctul cel mai măreț al existenței lui, atunci cu siguranță își are și o geneză. Distanța dintre geneză și punctul măreției trebuie parcursă neapărat. Adevăratele împliniri și adevăratele roade le culege doar acel care are curajul, perseverența și puterea de a umbla tot drumul de la geneză la apogeu.

Geneza este momentul zero al oricărei realizări. Dacă vrem să avem parte de sărbătoarea roadelor, suntem obligați să trecem prin durerea nașterii sămânței. Nu despre acestea vreau să scriu, ci despre puterea care însoțește eroul de la km0 până la linia de finish.

S-o luăm cu începutul.

Atunci când plantăm un piersic, puietul este singurul lucru real în mâinile noastre. Fructul este ceva imaginar. Ne gândim la toată frumusețea lui și ni-l proiectăm în funcție de experiențele anterioare cu piersici. El este departe de noi...încă. Aici intră în scenă VISUL, THE Dream.

”... a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei...” Acest vers de poezie divină descoperă minunatul mariaj dintre om și vis. Dacă Dumnezeu ar fi evitat să pună în inima omului gândul veșniciei atunci omul nu ar fi simțit nevoia să-L caute. Geneza omului o cunoaștem din episodul Creației descris în cartea Facere, unde ne este explicată natura bi-componentă a ființei umane. Țărâna, din care s-a modelat vasul, cu un design perfect (tipic Dumnezeirii) și apoi suflând asupra lui ”suflare de viață”(doar Dumnezeu poate), el a devenit făptură vie (de aici înțelegând că omul este cu adevărat viu doar atunci când suflarea lui Dumnezeu este cea care îl poartă în viața de zi cu zi).

Componenta ”B” din formula omului, are la bază mai multe ingrediente iar unul dintre ele este gândul veșniciei. Era de neconceput ca Dumnezeul Veșnic să pună ceva în om care să nu fie la rândul lui veșnic. Acest gând reprezintă VISUL, sau linia de finish la care omul trebuie să ajungă în timp cât ține olimpiada vieții sale.

Așa e, trăim pentru un vis. Vom fi în stare să parcurgem tot drumul?

...urmează

P.S. Voi continua gândul în postare următoare ca să nu fiu prea lung

37. ACUM

An Nou, Ziuă Nouă, Viață Nouă.
Cum ar fi dacă aceasta ar fi ZIUA vieții noastre? (ați observat ca nu am zis nici prima, nici a zecea, ci Ziua, Unica)

Dacă nu ar exista calendarul și ceasul, timpul nu s-ar mai scurge, ar sta în loc.Ceea ce fac acestea e să ne promită că după ora unu vine ora doi, și după luni, marți, fără să ți-o garanteze, clar. Dar dacă nu ar exista acești contabilizatori, atunci nu am ști nici de o oră următoare nici de o zi ce urmează celei de azi, ar exista doar Acum. Defapt timpul nu trece, el stă pe loc, noi suntem elementele supuse schimbării și mișcării. Dacă am privi viața din perspectiva unui singur timp, ACUM, totul ar fi altfel.

-Nu te supăra, îmi spui cât e ceasul?
-Da, e... ACUM!


Un ceas fără indicator de oră și fără minutar, un calendar fără zile, luni, doar cu ZIUA DE AZI.
Cum ar arăta o zi ca aceasta?
Într-o astfel de lume, care trăiește doar pentru azi, fiecare om ar putea trăi frumos și liniștit știind că nu există un mâine. Nu ar mai exista nevoia să aduni bogății pentru că pâinea cea de azi ți-ar fi de-ajuns. Nu ai avea nevoie de un dulap plin de haine căci ți-ar ajunge cea de pe tine. Într-un cuvânt, nu ai mai avea „grija zilei de mâine”, pentru că ea nu există.

În schimb, am ști să prețuim alte lucruri, precum familia, prietenii, adică tot ce înseamnă OM, ființa care trece. Știind că avem doar o zi la dispoziție pentru a iubi, pentru a dărui, pentru a trăi, am fi mai înțelepți în administrarea vieții cu toate resursele ei.
Vă doresc un ACUM fericit!!!

36. REVELION NON-STOP

Nu aduce anul ce aduce ziua. Eu aș zice că nu aduce anul ce aduce ziua de AZI. Mare adevăr, când te gândești că anul care îți stă în față este doar pe calendar, pe când ziua de AZI îți e proprietate privată, adică e a ta acum, în timp ce citești. Calendarul e bun, dar el deține un produs care nu este garantat pentru nimeni, ziua de mâine, săptămâna viitoare și tot anul 2013. Utilitatea calendarelor este de natura subiectivă, ele nu pot să aporteze valoare zilei de azi, așa cum un câine de vânătoare aduce prada împușcată. Ziua de mâine nu este o pradă ușoară și nicidecum una rănită sau moartă astfel încât să ne fie teleportată de un simplu calendar.

Inutilitatea calendarelor este că ele doar îți prezintă un evantai de posibilități sau oportunități, dar nu pot face nimic să ți le pună în față sau să dea valoare momentului prezent. Partea urâtă e că el a împărțit viața omului în fragmente de timp separate înte ele de anumite sărbători, anumite momente importante hotărâte de o comisie sau de un eveniment. Am fost educați să ne bucurăm doar în zi de sărbătoare, doar când zice calendarul că e zi liberă sau fiesta. Marile evenimente, sărbători, au limitat bucuria omului transformând-o într-un eveniment rar pe care trebuie să-l așteptăm până ne zice calendarul că vine.

Când viața îți este marcată de calendar și de evenimentele dictate de el, ziua de AZI își pierde din valoare, devenind doar o căsuță pe care să o bifăm până vine sărbătoarea marcată în calendar. De luni, deja, noi ne gândim la weekend, zilele devenind obstacole în calea spre evenimentul mult așteptat marcat de calendar. Doar așa ne intră zilele în sac, considerându-le fără valoare, și astfel nebucurându-ne de ele.

Reconfigurarea calendarului ar fi posibil dacă am privi viața doar din zi în zi, si în loc de un calendar cu zile, săptămâni, luni și ani să avem un calendar doar cu O ZI cea de AZI. Dacă astfel ne-ar fi rânduită viață, atunci fiecare dimineață s-ar transforma într-un Revelion, adică o sărbătoare de trecere, dar nu dintr-un an într-altul, ci dintr-o zi într-alta. Am face o sărbătoare din fiecare zi, bucuria ar izvorî din orice mic detaliu al zilei și ne-ar unge sufletul.

 Un REVELION Non-Stop ar însemna să Trăiești în prezent și să fii prezent în tot ceea ce trăiești!