48. OBSESII ȘI VICII (I)

"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

(Emil Cioran)

Reiau discuția începută în postarea PASIUNE.
Dacă e să vorbim despre pasiune, obsesie și viciu ni-e mult mai ușor dacă am reduce discuția la relația pe care omul o are cu obiectele acestor trei. Am conchis în postarea 46 că pasiunea implică o relație între persoane. Întotdeauna ultimul „filtru” care justifică prezența pasiunii este relația dintre om și om, chiar dacă intermediar se află relație dintre om și artă, om și natură, om și Divinitate, etc. Aceste trepte intermediare sunt doar mijloacele prin care se ajunge la scop: relația de iubire dintre om și om (în cazul relației cu Dumnezeu situația acoperă o perspectivă mai bogată a existenței).

Revenind la obsesii și vicii, eu le-am înțeles semnificația studiindu-mi-le pe ale mele. Nu sunt multe (conștientizate...încă), dar câteva pe care le-am observat mi-au lămurit unele lucruri. Așa că, dacă pasiunea are la bază o relație interumană, relațiile pe care obsesia și viciul le dezvoltă nu prea au mare legătură cu umanul. Atât obsesia cât și viciul au la bază o relație, și încă una mai strânsă, mai profundă și mai marcantă ca multe relații interumane pe care le avem în viață. Profunzimea și caracterul marcant (care modelează chiar caracterul) se datorează în primul rând dimensiunii ascunse  în care relațiile acestea de dezvoltă. Fără îndoială, manifestările văzute sunt prezente.

Dacă mă gândesc mai bine, pasiunea, obsesia și viciul sunt trei ipostaze ale relației pe care o persoană le poate întreprinde cu lumea din jur. O relație, în cele din urmă, poate dezvolta una dintre aceste forme. Toate trei reflectă tipuri de conexiuni care exista între o persoană și lumea ce-l înconjoară. În postarea menționată mai sus, am stabilit că pasiunea  reflectă o relație de iubire între două persoane. Obsesia și viciul reflectă tot o relație de iubire pe care o persoană o poate experimenta, însă diferența o constituie partea cu care se intră în relație. Să le luăm pe rând:

Obsesia reflectă o relație de iubire de sine. „Obsesionatul”, depărtat de aproapele său, se iubește pe sine mai mult decât orice. Relația (intrapersonală) de care depinde existența lui este una vulcanică, care, asemenea unui vulcan latent, își petrece toată viața într-o peșteră rece de piatră. Din când în când erupe împroșcând cu foc și pucioasă pe tot acel ce se interpune între el și el, între el și dorința de satisfacere a propriului ego. Individul condus de obsesie nu caută decât împlinirea propriei dorințe, plăceri și chefuri. Obsesia îl leagă pe om de propriul său ego printr-o nestăvilită dorință de auto-satisfacere. „Obiectul” iubirii care stă la baza obsesiei este ego-ul. Egoismul este valoare care îi determină deciziile și acțiunile. Rare ori contează „produsele” care-i satisfac ego-ul, important este că i se satisface propria dorință.

Obsesia este o tulburare a voinței (DEX) care se manifestă prin idei fixe și care vizează întotdeauna auto-satisfacerea. Voința tulbure (produs a unei percepții distorsionate asupra lumii - acesta crede că el este buricul pământului)  este cea care îi dictează totul. Individul condus de obsesie caută să-și supună indivizi și lucruri propriei dorinți bolnave- din rândul acestora ridicându-se marii dictatori. Îmbătat de un narcisism mintal exacerbat, își face cadouri cele mai rafinate și scumpe obiecte în semn de recunoaștere, pentru că „el le merită!”. Dependența de adulație îl angajează într-o neîntreruptă competiție ceea ce îl face să cadă de multe ori în brațele pateticului, dar nu contează, pentru că el are un ego de satisfăcut.

Obsesia îl însingurează pe om. Acesta se trezește fața în față cu sinele, gol de iubirea adevărată (care se manifestă doar în prezența aproapelui), și bântuit de singurătate își zice ”nimeni nu este suficient de bun ca să mă merite”. Astfel se consumă pe sine până la epuizare și moare încet asemenea unei lumânări ce se topește în tăcere.