46. PASIUNE



"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

(Emil Cioran)

Cine poate spune că nu are un viciu, fie el cât de mărunt ? Cine poate spune că nu este mistuit de vreo pasiune, pentru artă, muzică, sport, familie, prieteni, Dumenzeu? Cine nu are, cel puțin pentru o vreme, o obsesie care îl scoate din rațional obligându-l să facă lucruri nebunești? Asta ar însemna că toți avem destin? Nu chiar!

Argumentez răspunsul bazându-mă pe un ”element vital” pe care Cioran ni-l dezvăluie în citatul de mai sus: finalitatea. Fără ea, pasiunea, viciul și obsesia nu pot fi justificate în nici un fel. Te urci într-un tren care nu are un afișaj cu destinația? poate doar acel care are chef de plimbare (deși nu există plimbare pe gratis-pentru toate trebuie să plătești un preț-chiar și acea plimbare fără destin). Finalitatea, acel scop în vederea căruia are loc o activitate (DEX), este un ingredient vital pentru acel care vrea să trăiască cu adevărat.

Las de moment „finalitatea„ parcată pentru că înainte de a o înțelege merită să ne oprim la pasiuni, vicii și obsesii. Nu ajungi departe dacă nu ți le cunoști pe aceastea trei (care te țin viu). Trei feluri de a fi în lume, trei feluri de a te raporta la tine și al alții, fiecare dintre ele având la bază o iubire. Asupra "obiectului” acestei iubiri ne vom opri în continuare.

despre PASIUNE:  în fimul ”The Passion of the Christ” ( Patimile lui Hristos- titlu cam rău adaptat) Mel Gibson descrie ultimele ore ale lui Hristos înainte de răstignire. Atât titlul cât și structura filmului scot în evidență (mult dincolo de  patimi) ”pasiunea” inimii lui Iisus. Motivul pentru care suportă totul este pasiunea pentru mântuirea omenirii. Patimile sunt o consecință a pasiunii. Așa că pasiunea nu are logică și rost fără ”elementul uman”. Ea leagă omul de om. De exemplu, pasiunea pentru artă:un tablou apropie persoane din timpuri și spații diferite. Pictorul nu pictează pentru el (doar?), altfel ar fi un ”narcisist” care până la urmă și-ar lua viața. Opera lui nu ar avea nici o valoare dacă nu este descoperită și admirată de ”alți oameni”. Valoarea intrinsecă este relativă în aceste cazuri.

Cred că a vorbi despre pasiune implică o ”iubire” dintre om și om. Pasiunea leagă oameni, prin artă, muzică, literatură, etc. Pasiunea înseamnă comuniune între două persoane. ”Obiectul” iubirii care stă la baza pasiunii este omul. Dacă acțiunea pe care o desfășori nu are ca finalitate omul atunci nu se poate vorbi de pasiune. Ea este înlocuită cu obsesie sau viciu.

În concluzie, dacă vrem să știm cât de pasionali și pasionați suntem e suficient să privim la finalitatea care domnește asupra actiunilor și deciziilor noastre. Dacă ”la capatul celălalt” se află o persoană (fie ea un prieten, soț, soție, copii, etc) atunci putem spune că lucrarea noastră poate fi o  moștenire pentru alții, deci nu piere odată cu noi. ASTA ÎNSEAMNĂ PASIUNE!