15. OAMENI...

”Mulți dintre noi nu ne trăim visele pentru că suntem prea ocupați a ne trăi temerile”

 

 

Când ești condus de temerile tale (nu vreau, acum, să mă gândesc din ce motive ajungi să fii condus de ele), viața devine un slalom uriaș în care încerci să eschivezi jaloane puse în fața ta de alții. Nu te mai focalizezi pe acține ci pe reacțiune. După ani practicând acest sport, se întâmplă un fenomen intersant: îți pierzi încrederea în majoritatea oamenilor din jurul tău (ca să nu zic toți), iar când se întâmplă asta, te izolezi și te ascunzi într-o celulă baricadată de suspiciuni.

 

Acești oameni se tem să nu piardă...să nu piardă...să nu piardă..., devin un fel de ”Hagi-Tudose”.(să pierzi în viață, nu este cel mai rău lucru-vom aborda tema asta într-o postare viitoare)

 

Ce este mai trist, e că în preajma acestor persoane ajungi să crezi că relația dintre voi este una reală pentru că nu-și descoperă de la început frica. Te deschizi și îi oferi ce-i mai bun din tine, i te pui la dispoziție doar pentru a-i fi util la maxim. Te dedici, alergi, te sacrifici, te străduiești....și toate sunt OK...

 

...până în ziua când...dintr-o eroare de comunicare, din neatenție, din greșeală și din orice altceva care nu implică rea voință, se năruie totul ca și cum nu a fost reală relația de până acum. Zidul de suspiciuni clădit de-alungul anilor se înalță între tine și ea, neîncrederea sălășluită în cea mai profundă cămară a inimii își cere drepturile. Atunci prietenul tău se transformă într-un oarecare și pentru o vreme ( nu se știe cât) nu mai exiști în agenda lui.

 

Ce ciudată e viața, am spune, dar nu viața e ciudată ci oamenii din ea. Cu cât ești mai sincer, mai corect, mai binevoitor, cu atât parcă ești mai neînțeles, mai pus sub semnul întrebării. ”Oare, chiar să fie prietenul meu așa de sincer, corect și de treabă? Nu pot să cred!” Nu mă miră o astfel de gândire la un om care trăiește condus de temeri.

 

În astfel de cazuri, ce atitudini iei? Plătești cu aceeași monedă? Sau te lași prins în același cerc vicios al neîncrederii? Ce ar trebui să simți pentru astfel de prieteni? mânie, pentru că te nedreptățesc? În nici un caz! Astfel de oameni sunt de compătimit. Ei sunt capricioși și nestatornici, asemenea unui nor fără apă dus de vând încoace și încolo.

 

Dacă chiar prețuiești oamenii, cred că merită să-i privești cu îngăduință și înțelegere, căci și noi suntem la îngăduința și înțelegerea altora și mai presus de toți, la mila și îndurarea lui Dumnezeu.

 

 

 

 



14. FERICIRE - frumos nume ai!

FERICIRE - nu asta căutăm cu toții?

Un concept atât de cunoscut de toți dar totuși atât de neclar pentru cei mai mulți. Problema e că pentru fiecare dintre noi ea inseamna ceva (de cele mai multe ori lucruri mărunte). Nu vreau să încep o călătorie în jurul lumii (fericire) pentru a descoperi și a tranșa un verdict unic și definitiv, pentru că mi-ar fi imposibil. Dar cred că pot să reduc toată discuția la lumea mea. Nu e locul în care să facem o descriere completă a ce înseamnă fericirea, dar cred că putem să abordăm aspecte ale fericirii. Fericirea poate fi asemănată cu un pom, care este compus din mai multe elemente diferite, dar care formează un întreg (despre întreg vom vorbi curând).

Dacă ar fi să enumerăm câteva din aceste elemente, am putea vorbi despre momente fericite, de activități care aduc momente de fericire, de persoane care ne fac fericiți, de lucruri care ne fac fericiți (și am putea enumera în continuare). Eu vreau să mă opresc azi la o activitate care poate aduce fericire, o activitate viabilă de peste două mii de ani, de când un învățător, sau Învățătorul, îi învăța pe oameni cum să guste fericirea.

”Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele Apostolilor 20,35)

Aceste cuvinte dețin o putere care poate face minuni dacă sunt puse în practică. M-am gândit mult la acest ”secret al gustării din fericire” și m-am tot întrebat cum e posibil să găsesc o fărâmă de fericire prin a dărui. Când toate în jur ne învață că fericit este cele ce primește, aceste cuvinte ne dărâmă teoria.

Sincer să fiu, mă încred mai mult în ceea ce spune Învățătorul, decât în ceea ce spun un milion de învățăcei.

În primul rând, cred că sunt adevărate aceste cuvinte pentru că a da, a dărui, depinde doar de mine. Eu sunt stăpânul darurilor și eu sunt cel care hotărăște cine să primească darul meu. În aceste două privilegii văd o putere extraordinară, capabilă să facă minuni. O coajă de pâine de-aș avea tot pot să o împart și în loc de unul pot face doi sau mai mulți oameni fericiți pentru că au o cojiță de pâine pentru cină. Actul de a dărui împarte obiectul (mă refer la dar-indiferent de natura lui) și înmulțește omul ( mă refer la dăruiți- cei care primesc darul).

Cel care dăruiște dovedește cel puțin trei lucruri:
1. Că este bogat - de aceea își permite să dea (bogăție - nu în sensul milionarist cu care suntem bâzâiți la cap zi de zi, ci prin simplul fapt că ai ceva)
2. Că prețuiește mai mult omul decât obiectul. Că iubește mai mult ceea ce este asemenea lui și nu ceva străin firii lui, cum ar fi un obiect fără viață.
3. Că el a înțeles că tot ce are este un dar primit de la Cel care Deține Totul.

Ca și încheiere, mă gândesc că  dacă fericirea mea ar depinde doar de ceea ce primesc și sunt fericit doar atunci când primesc, atunci, privind lumea egoistă în care trăim, aș fi cel mai nefericit om de pe fața pământului. Totuși chiar și pentru un astfel de om ar mai exista speranță, că există oameni care au înțeles cuvintele de mai sus ale Învățătorului. Eu unul nu aș aștepta să-mi apara în cale un astfel de om pentru a fi fericit.
De aceea pot să spun sus și tare: DĂRUIESC, deci Sunt Fericit!

13. Întrebările...întrebările

“Toată știința este rezultatul întrebărilor, ceea ce înseamnă că a te întreba este cea mai importantă unealtă intelectuală a noastră" (Neil Postman)

Nu am stat niciodată să număr câte întrebări pune un om într-o zi, dar cred că nu sunt puține. De fapt întrebările sunt cele ce ne fac să ne urnim din loc. Dacă vrem să știm ceva, semnul cocoșat (?) ni se luminează în minte. Dacă vrem să obținem ceva, la fel. s.a.m.d.

În viață, când vine vorba de a face ceva, cred eu cel puțin, ai două opțiuni:
1) ești condus de semnul întrebării (?), adică de curiozitatea creatoare care izvorăște din tine, care te provoacă la căutări sincere și caracteristice celor care ”schimbă lumea” în funcție de motivația lor. Aceștia sunt cei are ”acționează” din proprie inițiativă.

2) sau ești condus de semnul exclamării (!), adică de intervenția poruncitoare care își are izvorul în exteriorul tău (sau în interiorul altuia), care de cele mai multe ori te ”constrânge” să faci ceea ce nu vrei.  Aceștia sunt acei care ”reacționeză” în urma acțiunii altora.

Întrebările, întrebările...ce-am fi fără ele. Cineva spunea că o întrebare bună este 90% din răspuns.
Care sunt întrebările care ”trebuie” puse? Care sunt întrebările pe care ni le punem în fiecare zi? Aș spune chiar că întrebările pe care le punem, spun cine suntem. Ele ne dezvăluie interesele, dorințele, pasiunile dar și viziune în viață. Dacă întrebările noastre caută răspunsuri la probleme mărunte, suntem mărunți.

Toată problema cu întrebările apare atunci când trebuie să delimităm cele cu rost de cele fără rost.
Care sunt întrebările mari ale vieții? Care este cea mai mare?

Un exercițiu de autocunoaștere ar fi să ne alocăm o întrebare la fiecare lucru pe care l-am făcut în ziua ce a trecut. Ex: am dormit 11 ore. de ce? am citit o pagină de carte. de ce? etc. Dar să căutăm motivația primară, care stă la baza acțiunii noastre și vom descoperi lucruri interesante. Vă provoc!

Provocarea cea mai mare rămâne să descoperim care este ”întrebarea” cea mai importantă într-o viață de om. Asta într-o postare viitoare.

12. P R I E T E N I A - Treaptă a Raiului

Un părinte al Bisericii spunea că Prietenia este a doua treaptă a Raiului.

 

 

Nu știu care este prima sau a treia treaptă a Raiului, dar știind că Prietenia este una din treptele cerești, îmi este deajuns să-i înțeleg valoarea. Să înțeleg că dacă am parte de o prietenie adevărată pot să ating înalțimi cerești. Frumos. Însă, ce înseamnă prietenia și ce înseamnă un prieten, rămâne de multe ori un mister.

 

Am înțeles ce înseamnă să fii prieten dintr-un exemplu biblic. Într-una din zile Domnul Iisus Hristos propovăduia Cuvântul într-o casă plină cu oameni. La un moment dat cineva sparge tavanul casei și coboară pe-acolo o targă cu un slăbănăg în ea. Evanghelistul Matei (cap9) reține un detaliu : ”Iisus le-a văzut credința și a zis slăbănogului: îndrăznește, fiule! Păcatele îți sunt iertate!”

 

Iată aici un exemplu al prieteniei și un exemplu de prieteni. E interesant cum se împletește dimensiunea interioară cu cea exterioară. Iisus privește credința (din inimă) a celor patru prieteni, se uită în ochii slăbănogului și-i spune că-i iertat și vindecat. Credința unora poate însemna vindecarea altora. Un principiu simplu, dar fundamental pentru o relație de prietenie.

 

Ca să revenim la noi, în baza acestui prinicipiu, de câtă binecuvântare au parte prietenii noștrii? Care este vindecarea de care se bucură prietenii noștri datorită prieteniei noastre? O astfel de prietenie este costisitoare. Cei patru care l-au cărat pe slăbănog au renunțat la treburile lor doar pentru a-și duce prietenul la Cel mai Bun Doctor. Prietenia adevărată te costă mult. De cele mai multe ori ne căutăm prieteni care să ne coste cât mai puțin; prieteni care să ne aducă un profit.

 

Dacă vrem să știm ce fel de relații de prietenie avem ar trebui să ne întrebăm:  avem prieteni pentru care să fim dispuși să luăm patul și să-i ducem până la vindecare? sau avem prieteni care să facă acest lucru pentru noi?

 

Face PRIETENIA parte din viața noastră? Avem prieteni? Suntem noi prieteni altora?

 

 

 

 

 

 

 

 



11. NO COMMENT

”Căci nașterea frumosului pe pământ, al adevăratului frumos, s-a născut din cea mai cumplită umilință, din umilirea lui Hristos.”

”Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moștenire hristică, cununa de spini a realității. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.”

”Se obișnuiște să se vorbească despre ”delirul dragostei”, acel ”ceva” ce te orbește și te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbește despre ”delirul mediocrității”, acea ”beție a lucrurilor meschine”(mărunte), care-și cer dreptul la suveranitatea ființei tale, doar prin majoritatea lor covârșitoare, sabotând în permanență visul de a fi om,  și a cărui urmare este urâțirea continuă a vieții.”

(Dan Puric, Despre Omul Frumos)

10. Singurătatea în Doi (IV)

”Singurătatea în doi este cea mai grea.” (Marc Levi)

Spuneam ieri că vom rezolva o problemă care, mai nou, pentru generația ”I-Phone”, reprezintă o sursă de singurătate.

Am concluzionat în postarea anteriaoră că e nevoie de curaj pentru a te angaja într-o relație adevărată. Eu mă întreb câți din noi am dat dovadă de acest curaj. Tocmai de aici se naște problema noastră: lipsa de curaj de a te aventura într-o relație adevărată cu o persoană, te împinge spre o relație ”ușoară”,  ”fără risc”, în care nu e nevoie să devii vulnerabil, o relație cu obiectul (în detrimentul persoanei).

În mileniul trei am fost învățați să iubim mai mult obiectul decât omul. Astfel, obiectul  a devenit un ”măr al discordiei” rupând legătura dintre om și om. Mai mult ca oricând, relația interumană este influențată, condiționată și chiar construită pe obiect. Relații de prietenie din interes (material, clar), căsătorii din interes, care se termină prin a-i separa pe cei doi definitiv și iremediabil (de cele mai multe ori). Mai țineți minte postarea ”Culmea depersonalizării”? Omul ca anexa, accesoriu al obiectului. La această situație se ajunge prin relația pe care omul și-o asumă cu obiectul.

Relația cu obiectul devine reală atunci când ne acceptăm unul pe altul pentru ”ceea ce avem” și nu pentru ”ceea ce suntem”. Dacă Dumnezeu, în momentul în care Și-a dat seama că ”nu este bine ca omul să fie singur”, ar fi creat I-Phone-ul atunci am fi privit ca ceva normal atașamentul omului modern față de obiect. Dar, Dumenzeu a creat om din om, tocmai ca relația dintre ei să fie perfectă, completarea lor să fie suficientă unul cu celălalt, fără să mai aibă nevoie de obiect.

Iată o adevărată problemă a vremii noastre. Cum o rezolvăm? Asta ne interesează!
Cea mai sigură și adevărată metodă de a rezolva problema relației dintre om și obiect, este să ne îndreptăm toată ființa înspre Singurul Om Adevărat, Iisus Hristos. El este Omul Frumos cu desăvârșire, în El nu este umbră de greșeală, nici un strop de răutate, nici lucruri ascunse care ne-ar ține departe de a intra în relație. El nu ne va trăda, putem avea încredere deplină pentru că ne iubește cu adevărat. El este Cel care ne-a iubit primul, EL care și-a riscat viața, chiar murind pentru noi.

Avem curajul să întrăm în relație personală cu Singurul Om Frumos?

P.S. Nu am nimic împotriva I-Phone-lui, dar este exemplul cel mai ușor de înțeles de toți :)

9. Singurătatea în Doi (III)

”Singurătatea în doi este cea mai grea.” (Marc Levi)

Vorbeam ieri de vulnerabilitate, ca un prim pas în lupta împotriva singurătății. Frumos gând, însă partea practică rămâne cam neclară. Întrebarea care ni se ridică este: de unde ne luăm puterea (motivația) să ne punem pe altarul jertfirii, prin acceptarea vulnerabilității? Asta este întrebarea!

Pentru răspuns am apelat la o carte a unui înțelept, cel mai înțelept om care a existat vreodată, Solomon.
”...a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul.” (Pildele lui Solomon 22.1)

”A fi iubit”. Nu asta este motivația cea mai puternică a unui om? Nu asta caută oricine? Să fie apreciat, recunoscut, faimos, iubit? De aceea ne căsătorim, de aceea a lăsat Dumnezeu bărbatului o femeie, să fie iubit. Iată cel mai de preț lucru, mai de preț decât tot aurul și argintul la un loc.

Acum că am aflat motivația suficient de puternică încât să ne dea curajul să ne ”dezvelim pieptul” pentru a fi vulnerabili, întrebarea și mai grea este: cum facem să fim iubiți?

O poveste scurtă: mergînd într-o călătorie, un om cade pradă unor bandiți. După ce este jefuit și bătut aproape de moarte este abandonat la marginea drumului. Au trecut pe lângă el un preot și apoi un levit dar l-au privit, l-au compătimit, dar au trecut mai departe. Apoi a trecut un samaritean care, cu măgarul încărcat la maxim de profit, se îndrepta spre casă. În momentul în care l-a văzut pe acest nenorocit, s-a oprit, s-a abătut de la drum, s-a apropiat, s-a aplecat, apoi a legat rănile, l-a suit pe măgarul (săracul) încărcat, l-a dus la un han, i-a plătit cazarea și îngrijirea și și-a văzut de călătorie.

Întrebare: pe care dintre cei trei călători, nenorocitul acela jefuit, îl va iubi? Exact! pe samaritean.
de ce? pentru că samariteanul l-a iubit mai întâi! Samariteanul a dobândit cel mai de preț ”lucru”, a fi iubit. Cum? iubind mai întâi. S-a făcut vulnerabil? L-a costat ceva? Da, mult!

Aceeași întrebare ca ieri: Ai curajul? să iubești primul? pentru că a fi iubit se dobândește numai și numai iubind tu primul!

Morala: Singura motivație destul de puternică încât să ne dea curajul să ne facem vulnerabili de dragul unei relații adevărate este iubirea, iubirea oferită înainte de cea primită.

P.S. Mâine, rezolvăm o problemă care alimentează singurătatea

8. Singurătatea în Doi (II)

”Singurătatea în doi este cea mai grea.” (Marc Levi)

Am spus în postarea de ieri că relațiile interpersonale reprezintă punctul de plecare a analizei noastre.

Este clar pentru oricine că o relație implică, într-o anumită măsură, o legătură. Legăturile implică la rândul lor o măsură de vulnerabilitate la care sunt expuși cei implicați, iar gradul de vulnerabilitate va hotărî profunzimea relație.

Ce înseamnă să fii vulnerabil?
 ”care poate fi rănit, atacat”(DEX)

Înțelegem că în momentul în care ne angajăm într-o relație ne supunem unui pericol, acela de a fi rănit. Cine vrea să fie rănit? Într-o lume obsedată de siguranță, comoditate și lux, cine ar vrea să fie atacat? E clar că nimeni, până la urmă nevoia de siguranța este a doua treaptă în piramida lui Maslow.

Până la urmă ceea ce aduce cea mai mare împlinire este implicarea într-o relație.  Astfel dar, să ne asumăm riscul de a intra într-o relație este un act de mare curaj. Să-ți expui părțile ascunse ale inimii tale, ale gândurilor tale unei alte persoane este foarte dureros. Vulnerabilitatea înseamnă o ”dezvelire a pieptului” cu riscul de a fi lovit, dar numai așa poți demonstra că ”nu ascunzi nici o armă sub haine și că nu porți vestă antiglonț”. Când cel cu care vrei să intri în relație va vedea că nu ai cu ce-l răni, atunci își va da la o parte orice aparențe și se va înfățișa înaintea ta așa cum e. De aici se începe adevărata relație.

Exact la fel a făcut Iisus Hristos. El a părăsit comoditatea și siguranța Tronului Său pentru a Se coborî printre oameni. Și-a dezvelit pieptul și a fost biciuit, și-a luat de pe cap coroana de Rege și i s-a pus una de spini. Hristos S-a făcut vulnerabil pentru a-și arăta și a-și oferi Dragostea lui Perfectă omului imperfect și păcătos.

Datorită disponibilității și riscului pe care și l-a luat, El a început cea mai frumoasă poveste de dragoste, dintre Dumnezeu și om și a pus bazele adevăratei relații. De aici a început povestea mântuirii omului.

Pentru omul care nu dorește să trăiască ”drama singurătății în doi” există exemplul lui Hristos. Și noi putem învăța ce înseamnă adevărata relație: începe prin asumarea riscului de a fi vulnerabili.

Ai curajul?

P.S. Mai continuăm și mâine

7. Singurătatea în Doi (I)

”Singurătatea în doi este cea mai grea.”

(Marc Levi, scriitor francez)

Sună ciudat, chiar paradoxal. Să nu fi singur și totuși să te simți singur. Cum e posibil?

Cuvintele alone și lonely din limba engleză ne sunt de mare folos. Amândouă vorbesc de singurătate. După părerea mea, Alone definește o singurătate exterioară, iar lonely vorbește de o singurătate interioară.

Este posibil să nu fi singur în exterior și totuși să te simți singur în interior. Te poți afla într-o casă plină cu oameni și totuși niciunul dintre ei să nu-ți cunoască neliniștea din inima ta. Poți participa la un serviciu religios, să fii înconjurat de ”frați” și totuși să te simți singur. Cum e posibil?

 

 

”Nimic nu poate înlocui relațiile interumane.” ( gardianul unei închisori de maximă siguranță)

Relațiile dintre oameni constituie, prin rânduială divină, o cheie a adevăratei împliniri. De aceea a spus Dumnezeu că nu e bine ca omul să fie singur. Singurătatea are soluție, relația adevărată . Dar ce înseamnă aceasta? Dacă înțelegem esența relațiilor putem găsi o soluție la singurătate și vom înțelege citatul nostru de la început.

P.S. Voi împărți firul în patru în mai multe postări



6. Dragostea și Educația

”Unde Dragoste nu e, nimic nu e.”

  Unde Educație nu e, puține sunt.

Dacă Dragostea este ”ingredientul” primordial al ”existenței cu rost” (căci fără ea ar fi doar o ”supraviețuire” a persoanei și nu ”viețuirea adevărată”, deplină, cu rost și cu perspectivă- pentru că dragostea ”nu piere niciodată”), atunci Educația reprezintă ”elementul” secundar dar de nelipsit din ”formula” completă a ”viețuirii depline” a unei persoane. Puterea fără control nu are nici o valoare, așa cum nici inspirația fără transpirație nu este mai mult decât un simplu 1% din proces.

 Tot așa dragostea fără educație duce la un rezultat limitat și fără durabilitate. Nu se poate înmulți 1000 cu zero și să ai un rezultat pozitiv. Nici educație fără dragoste, nici dragoste fără educație. Nu se poate una fără alta. Sau există un mare artist, pictor, muzician, care să fi creat o lucrare care să reziste peste veacuri, fără combinația celor două? Există lucrări create doar din inspirație fără transpirație care să dureze?

Roadele cele mai bune sunt rezultatul împletirii dintre dragoste și educație. Cel care crede că poate obține roade mărețe în viața lui doar cu educație sau doar cu dragoste fără să le combine pe aceastea se aseamănă cu pom care vrea să dea roade fără rădăcină, sau cu o rădăcină fără trunchi care vrea să producă rod.

Dragostea și Educația sunt ”rădăcina” și ”trunchiul”  ”pomului roditor”.
Excelența în orice domeniu al vieții nu se poate atinge doar cu pasiune, fără efortul de a învăța și a crește în acea pasiune. De exemplu: nu-i de-ajuns să-mi placă pictura ca să ajung un mare pictor. E importantă pasiunea cu care pictez și cu care mă dedic ei, dar pentrnu a ajunge mare și bun e nevoie de educație continuă, pentru a învăța tehnici, etc.
Dragostea răspunde la întrrbarea Ce, iar educația răspunde la întrebarea Cum. În zadar știu Ce vreau dacă nu știu Cum să-l obțin.

Domnul Iisus Hristos era numit Bunul Învățător. Acest titlu cuprinde atât Dragostea cât și Educația. Iisus iubea oamenii și de aceea îi învăța cum să ajungă la mântuire. Înțelegem că educația întodeauna vine în urma dragostei.  Dacă nu iubesc un lucru, niciodată nu mă voi osteni să învăț ceva despre el.


Dacă vrei să-ți cunoști nivelul de excelență într-un domeniu, trebuie să-ți măsori dragostea cu care faci ceea ce faci și importanța pe care o dai pregătirii pentru a face totul la cel mai înalt nivel al tău.

5. NO COMMENT

”Sfântul Grigore de Nazianz insista asupra faptului că iubirea nu presupune doar ”a da” și ”a primi”, ci și o a treia calitate: capacitatea de a te jertfi pentru persoana iubită.

În timp ce în limba engleză, cuvântul sacrificiu este mereu asociat cu a pierde ceva, a te lipsi de ceva, în limbile latină, gracă, ebraică, slavonă și în toate celelalte limbi străvechi termenul sacrificiu provine de la sacru - sensul fiind a sfinți ceva, nicidecum a pierde ceva sau a te lipsi de ceva.

Cu adevărat așa  este, pentru că, atunci când îi oferim lui Dumnezeu viața noastră sau o altă ofrandă, acestea devin ale Lui, încetând să ne mai aparțină nouă, scutindu-ne astfel de lăcomie și posesivitate.
Tot ce-I oferim lui Dumnezeu se sfințește prin sfințenia Lui.

Atunci când vorbim despre sacrificiu, centrul de gravitate nu se deplasează spre pierdere  sau irosire, ci spre ceea ce se întâmplă când aducem jertfa noastră. Spre pildă, când aducem la altar pâinea și vinul, jertfa perfectă și sfântă, ele sunt sfințite, nu irosite - pentru că nu poate fi vorba de irosire atunci când Îi aducem ceva lui Dumnezeu.

Tot ce avem este primit de la Dumnezeu, Care ne dăruiește mai mult decât putem noi rostui pentru noi înșine. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu, spunea Mântuitorul, și toate acestea se vor adăuga vouă - nu spunea ”și toate acestea se vor lua de la voi”.

Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al sfințirii, al ofrandei: a dărui și a primi nu pentru a câștiga ceva în schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

”Dumnezeu și Omul” - Mitropolitul Antonie de Suroj

P.S.

În secțiunea NO COMMENT voi cita câteva gânduri din cărțile pe care le-am citit, la care nu voi comenta deloc datorită măreției și frumuseții lor



4. Măreția Omului

”Măreția omului trebuie măsurată nu numai prin potențialul său uman, ci și prin capacitatea lui de a trăi și muri pentru lucrurile pe care le consideră mai minunate decât el însuși.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

*

Această formulă a ”măreției omului” spune multe adevăruri.

Se ridică  câteva întrebări esențiale:

Prima întrebare, cea mai importantă: Care sunt lucrurile mai minunate decât mine însumi?
- înainte de a putea lămurii care sunt acele lucruri mai minunate, e important să ne vedem cât suntem noi de minunați. În ce constă minunăția noastră? Cu ce mă pot lăuda, sau ce mă justifică drept minunat? ( insist pe întrebări pentru că nu cred că pot răspunde în dreptul fiecăruia, și cred că e foarte folositor să ne întrebăm fiecare pe noi înșine aceste întreări)

A doua înterbare: Sunt dispus să mor pentru aceste lucruri minunate?
- cred că trebuie reformulată întrebarea, și asta pentru că este foarte greu să mori pentru ceva dacă mai întâi n-ai trăit pentru acel ceva. Așa că întrebarea corectă este: Sunt dispus să trăiesc pentru aceste lucruri minunate? Să trăiește pentru ceva, cred că este mai greu decât să mori, pentru că trăirea pentru ceva minunat este de fapt o moarte zilnică. În fiecare zi trebuie să-ți omori pornirile care se luptă în tine pentru a te împiedica să ajungi al acele lucruri minunate. Această luptă este o moarte continuă; nu e o moarte ușoară.

A treia întrebare (care trebuia pusă înaintea celei dintâi): Sunt suficient de curajos, hotărât, determinat și sincer pentru a afla cine sunt cu adevărat și care sunt acele lucruri mai minunate pentru care merită să trăiești?


SFAT

Gândește-te la acest Gând Ales Acum!

3. Lumea Împărțită în Două

„Atâta timp cât nu iubim o anumită persoană, vom fi înconjurați de o mulțime oarecare formată din bărbați și femei. Din momentul în care inima noastră a aflat o persoană pe care o iubește, lumea din jur se va împărți în persoana iubită și restul oamenilor din jurul nostru.”

(Sfântul Metodie de Olimp)

*

Mă gândeam la statutul meu de celibatar și la importanța care mi-o oferea. Peste ani și ani mi-am dat seama că nu eram mai mult decât unul din mulțime, un CNP, un nume cu prenume, un oarecare, un oricine al nimănui. Ăsta eram.

Dar s-a întâmplat minunea. Am aflat (sau m-a aflat) o inimă care m-a iubit, cu care m-am căsătorit și care m-a învățat s-o iubesc și toată viața mea s-a transformat. Deodata lumea s-a ruptă în două: Lena și restul lumii.

Din un oricine al nimănui am devenit inima pereche a Lenei, din necunoscut în cunoscutul (cel mai cunoscut) ei, dintr-un tinerel în soțul Lenei.

Una dintre modalitățile de a nu muri niciodată, este să fi păstrat în inima cuiva, nu a orișicui, ci într-o inimă unică, specială, inima care te iubește.

GÂNDUL ALES

Gândul acesta îmi îndreaptă inima spre Dumenzeu și mă îndeamnă la recunoștință. La fel a făcut Dumnezeu cu omul.

După ce, prin neascultare, omul și-a pierdut dreptul și onoarea de a se plimba cu Dumnezeu prin Grădină, el a rămas un simplu pumn de pământ (plus suflarea de viața primită la creație). Din prietenul Creatorului a ajuns o cunoștință (oarecare). Ei se cunosc dar nu mai sunt prieteni cum erau înainte. Nu mai petrec timp împreună, nu mai vorbesc așa des, etc.

Recunoștința mea pentru acest Dumnezeu izvorăște din înțelegerea unicei Lui dorințe pentru mine, omul, și anume, ridicarea mea din starea mizeră de fir de praf la nivelul pământului la infinita onoare de a fi Copilul Său. Incredibil! Un nimeni, un colb, un negru sub unghie (să nu vă simțiți jigniți, vorbesc despre mine ca și cum aș fi singurul om J) să ajungă să stea la aceași masă cu Creatorul universului, a tuturor celor văzute și nevăzute. Ce onoare mi se oferă, câtă recunoștință Îi datorez.

Această dragoste a lui Dumnezeu pentru om, nu numai că Îl definește ca fiind Cel mai Mare Dumnezeu dintre toți, dar mai mult, Îl înfățișează ca Unicul Dumnezeu. Atât timp cât idolii (de piatră, lemn, aur sau plastic) neînsuflețiți nu pot iubi ei rezultă a fi un nimic. ( să înțelegem că cel ce nu iubește este un mare nimic? Asta e o altă discuție pe care o vom aborda cu altă ocazie).

La rândul nostru, ceea ce ne ridică mai sus de spiritul de turmă este dragostea pentru Păstorul cel Bun care își dă viața pentru oi. Am eu această iubire pentru El? Se vedea ea în plimbările prin grădină și din conversațiile zilnice cu El?

Pedeapsa veșnică nu este o răsplată pentru păcate, ci o răsplată pentru refuzarea marelui privilegiu de a te numi Fiu de Dumnezeu.

SFAT

 Caută cât încă se mai poate să ai și tu parte de această onoare!

P.S. Mâine ”Testul Măreției Omului”. Ești mare sau ești mic?

2. Omul Frumos

Plecând de la gândul de ieri, omul frumos despre care vreau să vorbesc este chiar opusul omului urât pe care l-am caracterizat ca anexă la obiect. Pe axa frumos-urât, unde la o extremă se află anexa la obiect și la cealaltă este ”anexa” la dumnezeire (atenție la ghilimele), omul își petrece viața polarizând cu una dintre aceste două direcții.

” Înfrumusețarea prin dragoste înseamnă marea desprindere de urât.”

(Constantin Noica)

”Omul Frumos nu se naște singur, ci din prietenia cu Dumnezeu.

Libertatea omului fără Dumnezeu este scara inversă,

pusă special de către diavol, pentru re-coborârea omului în păcat.

Omul Frumos este cel ce urcă astăzi invers pe această scară,

înfruntând nu numai turma care coboară,

dar și insultele ei.”

” (Dan Puric-Despre Omul Frumos)

Mi-a plăcut mult gândul lui Dan Puric. Cred că merită să poposim puțin asupra lui.Vă provoc să facem un exercițiu de logică, cu premise și concluzii.

Dacă:

P1. a fi anexa obiectului înseamnă să îți pierzi ”umanul” din tine (să-ți anulezi starea inițială de frumos, așa cum te-a plămădit Creatorul)

P2. a pierde frumosul inițial

----------------------------------

atunci:

C. înseamnă că ai intrat în starea de urât

Îndepărtarea de Dumnezeu înseamnă apropierea de urât. Lepădarea frumosului implică îmbrățișarea urâtului. Doar ”prietenia cu Dumnezeu” poate fi sursă de frumusețe. Cu alte cuvinte am putea spune că relația noastră cu lucrurile pe care le deținem (sau nu) va determina gradul nostru de urâțenie sau frumusețe. Interesantă perspectivă.

Partea mai puțin vizibilă e că apropierea de Dumenzeu, sau împrietenirea cu El, îți conferă o frumusețe interioară care îți va modifica atitudinea pe care o vei avea față de lucruri, de obiect. Cu cât ești mai prieten cu Divinitatea, cu atât ești mai ”rece” față de obiect. Prin asta putem înțelege că valoarea unui om care este prieten cu Dumnezeu se va vedea în ceea ce este, nu în ceea ce are. Felul lui de aș percepe viața va fi determinată de relația cu Dumnezeu.

DE GÂNDIT

Dacă adevărata frumusețe se poate măsura prin dragostea față de Dumnezeu, cât de frumos sunt eu?

Dacă urâțenia înseamnă atașament față de lucruri, cât de atașat de ele sunt?

Ne putem da seama cât de frumoși suntem și din direcția în care ne îndreptăm viața. Dacă nu ne insultă nimeni, înseamnă că mergem în aceeași direcție cu turma. Direcția pe ”Scara inversă ” ne va atrage insultele sau aplauzele turmei, iar acestea vor determina într-o anumită măsură gradul nostru de frumusețe.

Omul frumos este prietenul Creatorului, omul urît este prietenul obiectului (chiar mai rău, anexa lui).

Să vezi frumosul din oameni este o virtute a omului frumos. Chiar și în cel mai urât om există un grăunte de frumos. Dacă vezi în cei din jur doar imperfecțiuni, urât și neajunsuri, s-ar putea să fie pentru că tu ai ochiul distorsionat de urâtul din tine.

SFAT

Prețuiește-ți frumosul din tine și din alții.

Fă-ți timp de înfrumusețare prin împrietenirea cu Dumnezeu.

1. Culmea Depersonalizării

"Depersonalizarea majoră: omul ca anexă a unui obiect.”

(Oana Stoica,  Frumusețea ca uniformă -Dilema veche, 2-8 August 2012)

 

Citeam acest articol zilele trecute și am rămas șocat de idee.  Dar nu este doar o idee. Îți poți da seama din mediul înconjurător că este o realitate. Este de așteptat ca omul să fie redus la un număr sau la un simplu element într-un sistem destinat producerii unui anumit beneficiu. Un sistem în care persoana a devenit mijlocul prin care acei câțiva obțin ceea ce poftesc.

Unde se mai pot vedea ” chipul și asemănarea” Creatorului în individul mileniului nostru? E greu să mai găsești urmă de dumnezeire în ”omul anexă al obiectului”. Cât de subtil este depersonalizat omul în vremea noastră. A ajuns un simplu obiect care servește drept suport pentru alte obiecte. Gândiți-vă la acele ”chipuri fără expresie, păpuși gomflabile însuflețite”(Oana Stoica) care defilează pe marile pasarele ale faimoaselor case de modă. ”Păpuși” care de cele mai multe ori sunt prețuite mai puțin decât hainele pe care le expun. Dar nu că nu ar avea ele în sine o valoare, ci datorită ”utilității” pe care le-o dau cei care profită de inocenta lor dorință de realizare.

Omul valorează mai puțin decât obiectul. Iată noul curent dez-umanizator. Omul produce obiecte pentru ca mai apoi să le folosească în procesul de supraviețuire în care a fost aruncat de propria nebunie (omul nu a fost menit la supraviețuire, ci la o viețuire din belșug). Ei, tocmai aceste obiecte, lucrări făcute de propria lui mână, ajung în ochii fraților lui mai de preț decât el însuși ( de aici înclinația umană de a călca pe toți în picioare în drumul lui spre realizare). Ironic, nu?

Dezumanizare individului se poate observa peste tot în jur. Să luăm de exemplu o reclamă la un produs oarecare. O anumită marcă vrea să vândă un produs, o mașină. Așa că introduce în reclamă o domnișoară frumoasă, asemenea unei păpuși, care - la nivel imaginativ, cel puțin- ”vine la pachet cu automobilul. Dar să nu ne înșelăm, mașina valorează mai mult decât păpușa, pentru că niciodată nu cumperi o cutiuță pentru un cadou și primești bonus un lănțișor de aur de 24 K, întodeauna e invers. Cumperi lănțișorul iar cutiuța o primești bonus, gratis ( de aici putem deduce valoare cutiuței în comparație cu lănțișorul). La fel și cu individul ca anexă la obiect.

DE GÂNDIT

- întrebare: De unde reiese valoarea ta ca om, oricâtă ar fi ea? Din ceea CE EȘTI sau din ceea CE AI? Eu înțeleg că dacă mă bizui pe ceea ce am înseamnă că lucrurile, obiectele, produsele...ziceți-le cum vreți, sunt valoarea mea, adică eu fără ele nu sunt mare lucru. Deci eu sunt o anexă a lucrurilor pe care le am. Înjositor și trist. Dar dacă valoarea mea izvorăște din CE SUNT, adică ”lucrurile” (vedeți că am pus ghilimele) cele mai de preț sunt în inima mea, în mintea mea, în caracterul meu, înseamnă că eu am o valoare intrinsecă independentă de exterior sau de obiectele din afară. Doar această avuție o vei purta cu tine în tot locul.

”Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă!” Proverbe 17.1

Simplu și adevărat. Dacă avuția mea este Pacea din inimă (asta ține de cine ești), atunci indiferent care ar fi circumstanțele externe, eu rămân bogat (chiar dacă bogăția mea se rezumă la o bucată de pâine uscată) și stăpân al lucrurilor, ele devin anexa persoanei mele și nu invers. Dar dacă avuția mea este cea din afară (cărnurile), nu doar că nu-mi garantează o pace a inimii, dar mai mult, în momentul în care le pierd pe acestea, rămân gol și sărac, o mână de tărână. Certurilor se mai adaugă deznădejdea. Poți tu să faci față deznădejdii și lipsei de pace?

SFAT

”Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Ev. după Matei 6.33

Adică, învestește-ți viața în acele lucruri care durează veșnic. Caută să-ți umpli ”coșulețul inimii cu merele de aur ale înțelepciunii”. Adună-ți comori care le poți duce cu tine prin orice circumstanțe ( în inima ta). Modelează-ți de pe-acum caracterul tău, unicul care îl vei purta cu tine oriunde și oricând; cel care te poate scoate (sau băga) în necazuri. Modelează-ți-l după Cel Mai Frumos Caracter care a trăit pe acest pământ, al  omului (și Dumnezeu) Iisus Hristos.
Investește mai întâi în Cine Ești și nu în Ce Ai!


P.S. Mâine un alt gând și mai interesant, Despre Omul Frumos



Inca un blog ...

Nu mai stiu cate bloguri am creat. Vreo 5, cred.
Dar asa cum majoritatea dintre cei cu o viata virtuala mai activa ( nu ma consider un adevarat mester al netului- petrec mai putin de o ora pe zi, in medie, pe net), si-au dorit sa-si impartaseasca trairile ( interioare sau nu), iata-ma din nou la pupitru, facand joc de degete pe tastatura :)

sper ca ceea ce voi scrie sa nu fie un simplu rezultat al unei educatii fizice a degetelor

totusi cred ca pentru mine nu este in zadar pentru un simplu motiv:

SCRISUL este o activitate care iti cere sa fii prezent cu totul in ceea ce faci.(si este important sa petrecem timp cu noi insine, singuri), scrisul te ajuta sa te cunosti pe tine insuti

asadar, revin pe orbita blog-erilor cu o noua provocare, aceea de a impartasi, cu cei carora le place sa citeasca dar mai ales sa gandeasca, gandurile nascute in urma citirii unor carti, articole, pasaje, etc.

GANDURI ALESE, DE PESTE TOT CULESE...va fi plataforma pe care va invit sa va impartasiti lucrurile pe care le-ati invatat in urma unei lecturi sau idei pe care ati auzit-o.

asa ca, ii dam drumul...