35. TRUPURI

În romanul ”Noi” de Evgheni Zamiatin, eroul principal D-503 (oamenii nu aveau nume, erau simple numere într-o lume futuristă) este diagnosticat cu o boală rară, aceea de conștientizare a sufletului. Sufletul în sine era considerat un virus într-o lume în care individul era îndoctrinat cu o ideologie conform căreia omul nu era mai mult decât un trup cu uniformă menit să slujească interesele Statului Unic. Foarte interesantă abordarea romanului.

”Suntem simple trupuri menite să ne împlinim rolul în marele angrenaj al unui ecosistem apărut din nimic și care se îndreaptă spre același nimic”. Dacă am pleca de la ipoteza aceasta în a ne trăi viața, atunci chiar am fi simple trupuri menite să împlinească un rol, fără capacitatea de a gândi și implicit fără minte (la propriu?). Într-o astfel de realitate, unde am include aspirația spre frumos, înclinația spre bine sau rău, etc? De ce există o frică de moarte atâta timp cât totul se sfârșește în Marele Nimic? Nimicul ne-a fost leagăn și Nimicul ne va fi așternut de moarte. Așa că, dacă totul s-a născut din nimic și totul se îndreaptă spre nimic, atunci totul este inutil, până și ceea ce scriu acum nu are nici un rost. Totul este în van.

Dacă trupul (carnea, oasele și sângele) ar putea vorbi, atunci cred că ar spune ceva de genu: ”...ce mă interesează pe mine de ideile voastre, de poezie, matematică și filozofie. Eu vreau să mănânc și să beau, vreau să-mi văd organele funcționând ca să pot exista, restul e fără rost...” Mi-e greu să cred că lichidul gastric compune poezii, sau un fir de păr se bucură de un apus. Unde s-a auzit de talentul artistic al unghiei mici de la piciorul drept? Nu văd nici o înclinație spre compasiune a creierului.

Ce vreau să spun cu toate astea, e că organele trupului nu sunt cele care ne definesc ca persoane. Trebuie sa fie ceva de o natură superioară care, folosindu-se de trup, să poată admira un răsărit, să poată scrie o poezie, să picteze un tablou, etc. Așa înțeleg că nu suntem doar trupuri ambulante, fălci de carne societale, oase acoperite cu piele cu un design zombi, iar lumea un abator animat. Nu! Nu! Suntem mai mult de atât! O cred, o simt, o mărturisesc! Suntem mai mult decât carne și sânge, avem o insuflare superioară cărnii. Recunoaștem sau nu, suntem trup ...și suflet!

34. Incredibilul MÂINE

Ce ușor ne lăsăm amăgiți de lucrurile incredibile, dar care încă nu ne sunt la îndemână. Ne-am lăsat ”educați” și păcăliți de vânzătorii ”produselor incredibile”, cele cu efect imediat, mai ieftine și mai binefăcătoare. Așa am ajuns să cumpărăm promisiuni fără acoperire, lucruri incredibile care pentru a intra în posesia lor trebuie mai întâi să plătești o anumită sumă. Comerțul cu astfel de produse se aseamănă cu un troc în care ți se oferă secretul unei mari comori pe un preț de nimic. Dacă secretul este adevărat, de ce ți se vinde pe o sumă infinit mai mică?

Cam așa stă  treaba și cu incredibila ziuă de mâine. Ea e Ziua cea mai bună pentru a începe o schimbare (”-de mâine mă apuc de...” - întotdeauna este vorba de gândurile bune).Dacă vrem să schimbămn ceva la noi, cel mai bine mâine. Mâine. Ce iluzie! Ne petrecem ziua de azi plănuind cum s-o trăim pe cea de mâine. Ne amăgim singuri, sau ne amăgesc alții, că vom fi bucuroși, împliniți, fericiți doar atunci când acel lucru incredibil va ajunge în posesia noastră (o casă, o mașină, o haină, un I-NuȘtiuCe, etc). Însă, incredibilul lucrului respectiv este strâns legat de incredibilul mâine,... doar că nu mai ajunge în Acum. Un etern mâine care ne răstignește prezentul. Ce trist.

Incredibilul Mâine are un antidot foarte puternic, Credibilul Azi. Simpla zi de azi în care trăiesc acum este mai de preț ca incredibilul mâine. E interesant că cel care voi fi mâine depinde doar de ce schimb azi. Dacă nu schimb azi răul de care sunt conștient, și aștept cu o încredere oarbă și naivă ca binele să vină de la sine odată cu Incredibilul Mâine, atunci îmi pierd ”Azi-ul”. Câți ”Azi” îmi irosesc în așteptarea unui Incredibil Mîine?

Suntem prea puțin conștienți de valoarea unui Simplu, Palpabil și Real Azi, iar asta ne aruncă în incredibila gaură neagră a necunoscutului Mâine.

33. Singuratici Anonimi

”...n-am om care să mă vâre în scăldătoare..” (Ev. după Ioan, 5.7)

Singurătatea provocată de comiterea unor fapte nefavorabile este doar o jumătate de realitate. Mai este și cealaltă jumătate, care ține de aspectul omiterii unor fapte favorabile. Ceea ce omitem din știință sau neștiință creează o realitate pe care o neglijăm cel mai mult, sau de multe ori nici nu suntem conștienți de ea. Suntem obișnuiți să primim ceea ce merităm, dar de prea puține ori înțelegem că ceea ce merităm nu este doar roada actelor comise, ci, poate chiar mai mult, al actelor omise.

Dacă s-ar deschide Clubul Singuraticilor Anonimi, probabil ar fi plin la refuz. ”-Bună, mă numesc...și mă simt singur. -Bunăăăăă....” ar răspunde sala. Cred că ar fi foarte interesant, și am descoperi cât de ușor se împroprietărește singurătatea de inima omului. Dar nu e nevoie de un astfel de club, societatea noastră a devenit un loc în care se întâlnesc milione de singuratici anonimi. Se salută cu indiferență,... priviri goale se intersectează, dar nu se întâlnesc, își adresează cuvinte frumoase putrede înlăuntru, lipsite de conținut afectiv..., ne sună familiar?

Suntem tentați să spunem ”ca așa sunt vremurile” măturând vina noastră sub preșul timpului. Dar vremurile nu sunt de la sine așa. ci oamenii acelei vremi formează ”așa-ul” vremii respective. Este singurătatea un aer respirabil pentru mulți concetățeni? Atunci asta se datorează nouă, oamenilor de azi. Singurătatea este un produs al felului egoist de a trăi. Un produs al omiterii intenționate a unor fapte bune.

Îmi vine în minte cazul unui om din evanghelii. Acel slăbănog care zăcea de 38 de ani lângă scăldătoarea Vitezda. Acesta ilustrează cel mai bine o societate bolnavă (trupește și sufletește) care zace la limita dintre boală și vindecare, viață și moarte. Un singuratic, anonim, fără familie, fără prieteni, ...a nimănui. Durerea lui cea mai mare nu era că nu putea să se facă sănătos, ci aceea că nu avea pe nimeni. ”Nu am Om”, zice. Două adevăruri au dezvăluit cuvintele acestui amărât: în primul rând, singurătatea inimii lui se datora lipsei de relație cu o altă ființă asemenea lui, care îl putea salva din neputința pe care o căra de 38 de ani. Tot de aici înțelegem că oamenii pot fi vindecați, chiar miraculos (și asta nu prin puterea supranaturală a omului), prin compasiunea lui care îl determină să-l coboare pe aproapele său în scăldătoarea vindecătoare (minunea în sine Îi aparține întotdeauna lui Dumnezeu).

Al doilea adevăr, foarte trist, e că oamenii mor lângă oameni, la un pas de vindecare. Să stai 38 de ani lângă vindecare, la o singură împinsătură distanță, trebuie să fie descurajator (totuși el nu a părăsit locul, singurul pe care îl știa, în care ar fi putut să fie vindecat). Indiferența oamenilor buni este mai rea decât răutatea oamenilor răi, spunea cineva. Deși, eu îmi pun un mare semn de întrebare cu privire la bunătatea acelor oameni care s-au lăsat pradă indiferenței față de ceilalți. Ca principiu, e clar că noi (așa zișii oameni buni) suntem cei mai vinovați de singurătatea multora. Noi provocăm golul din sufletul aproapelui nostru prin omiterea faptelor bune pe care le-am putea revărsa peste cei slăbănogi din jur.

În cele din urmă, noi lăsăm în urmă o moștenire directă în viețile celor de lângă noi. Un testament scris direct în inimă. Dacă societatea noastră este plină de singurătate se datorează și omiterii noastre provocată de indiferența față de cel care nu are pe nimeni. Noi înșine îi înscriem în Clubul Singuraticilor Anonimi.

Oare, noi nu suntem predispuși să devenim Singuratici Anonimi?

32. GOLLUM

 ”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

(Geneza 2.18)

Mă cuprinde un profund sentiment de vinovăție când văd o persoană cuprinsă de deznădejdea singurătății. Mi-am dat seama că singurătatea este boala vremurilor noastre. Cu toții vedem asta. Suntem divizați în familie, între prieteni, în comunitate, în Biserică, la muncă, etc. Peste tot se văd doar ”celule singuratice” bâjbâind în întuneric de ici colo. De această realitate sunt și eu vinovat.  Partea mea de vină se reflectă în căutările mele zilnice, atunci când ar trebui să caut comuniunea cu celălalt, mă izolez împreună cu ”comoara” mea, asemenea lui Gollum (Lord of the Rings).

Abordez acum singurătatea ca rezultatul ”comiterii” unor fapte degenerative care produc o singurătate celui care le comite. În cealaltă extremă se află singurătatea produsă de ”omiterea” unor fapte generative (de ea ne vom ocupa în următoarea postare).

Omul nu a fost creat pentru singurătate. ”Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”(Geneza 2.18) Omul a fost singur până să primească femeia. Deși era înconjurat de viață, animale dintre cele mai minunate, plante și pomi fructiferi dintre cei mai extraordinari, și totuși Creatorul a conchis că omul este singur. Cum e posibil? Plecând de la acest stadiu al creației, deduc că singurătatea este o absență a unei relații și implicit a unui alt om asemenea lui. Atunci, dacă eu, omul modern, prin felul meu de viață egoist și materialist neglijez pe aproapele mă arunc singur pe panta degenerativă a singurătății.

Motivul pentru care aș putea ajunge în postura de a-l neglija pe omul pus lângă mine, e să mă prea îngrijesc de obiectul neînsuflețit. În momentul în care omului i s-a dăruit femeia, acesta a fost cu adevărat împlinit. Singurătatea nu mai exista în inima omului,...până la un timp.
Tragedia insingurării omului, în primul rând față de Creatorul lui, cu care avea o relație, apoi cu femeia lui și apoi cu natura a început în momentul în care s-a întors cu spatele la om și a intrat în relație cu șarpele și apoi cu mărul. E interesant că nu scrie că el a întors spatele Creatorului, ci în primul rând a lăsat-o pe femeie singură, și în singurătatea ei, ea s-a îndreptat spre șarpe și spre măr.

La fel, în zilele noastre, omul se însingurează pe sine, întorcând spatele semenului și îmbrățișând obiectul. Parcă trăim într-o lume plină de Gollumi, fiecare cu comoara lui. Comoară care il îndepărtează de semeni, îl transformă și îl desfigurează. Smigol (numele lui inițial) din prea multă iubire petnru inel s-a transformat în Gollum. Iubirea de lucruri, nu desparte doar omul de om, dar îl divizează pe om în sinea lui și îi pustiește sufletul instaurând singurătatea.

Nu înțeleg o altă salvare a omului modern decât prin lepădarea iubirii de arginți și îmbrățișarea iubirii de oameni. Dacă am putea vedea chipul omului din lăuntru al celor din orașul nostru, poate ne-am înspăimânta văzând hidoșenia gollumismului care-i desfigurează. Conform Creatorului, ajutorul cel mai potrivit omului este omul, nu obiectul. Nu câinele este cel mai bun prieten al omului, ci omul. Să nu ne lăsăm înșelați.Omul poate fi împlinit doar prin om! Vom învăța vreodată asta?!

31. Testul frumuseții ...interioare



”Când floarea e călcată în picioare

de cel indiferent, nepăsător,

ea mai frumos, din marea-i bunătate,

își dăruiește a ei splendoare,

mai cu spor.”

Dintr-un punct de vedere, lumea se împarte în două, între frumos și urât. Așa cum lucrurile vazute, palpabile, exterioare, le aranjăm (fiecare în felul lui) pe o grilă cu două extreme, frumos și urât, la fel la nivelul nevăzut, interior ne așezăm ființa noastră (fiecare pe-a lui proprie) pe una dintre treptele acestei scări. Frumosul și urâtul nu descriu doar un aspect estetic condiționat de câteva caracteristici hotărâte în prealabil, ci acestea descriu o stare de fapt. Frumosul si urâtul sunt expresii ale devenirii interioare, devenire de la care nu se poate sustrage nimeni. Adevăratul frumos și adevăratul urât (cu privire la persoana noastră) îl descoperim atunci când ne privim cu obiectivitate maximă în grădina inimii noastre și vedem ce găsim acolo, flori sau spini.  Întrebarea care ne macină pe fiecare e, cum știm dacă suntem proprietarii unei gradini cu flori sau a unui câmp cu spini?

Foarte simplu. E destul să aplicăm ”principiul rezistenței la forțe externe” a unui obiect. Dacă vrem să descoperim cât de rezistent este un lucru e suficient să-l supunem unei forțe externe de o anumită intensitate și putere, și să-i observăm comportamentul. Acest principiu spune că atunci când asupra unui lucru se exercită o forță externă lui, acesta își modifică starea (starea rezultată va dezvălui compoziția care stă la baza acelui obiect). ex: un bolovan- aplicând o forță mai mică asupra lui îl poți transforma în pietriș; aplicând o forță mai mare îl poți transforma în nisip; aplicând o forță și mai mare îl poți transforma în praf.

Revenind la frumosul sau urâtul inimii noastre, cred că aplicarea aceluiași principiu, al rezistenței la forțe externe, poate reprezenta testul ultim al frumuseții interioare. Explic: atunci când strivești o floare, ea își împrăștie parfumul cu mai multă putere. Intensitatatea parfumului ei este direct proporțională cu puterea forței care o strivește. Frumusețea ei este se revarsă din plin peste cel care o strivește. În schimb, atunci când vrei să strivești un scai plin de spini el te va înțepa, iar cu cât îl apeși mai tare, mai mult spinii lui te vor pătrunde. Aceeași formulă obținem și în cazul scaiului: împunsătura lui este direct proporțională cu puterea forței care îl strivește. Urâțenia lui te atacă și te face să dai un pas înapoi.

Acesta este și testul frumuseții interioare. Dacă vrei să-i cunoști cuiva inima va trebui să-l privești atent atunci când este supus unei forțe exterioare (contrare voinței, plăcerii și intereselor lui). În situațiile de strivire fiecare dă afară ceea ce are în interior. Dacă strivești un măr, el îți va da, mai întâi un pireu, apoi suc, dar toate îți sunt folositoare și plăcute. Însă, dacă strivești un măr putred, indiferent de forța cu care îl apeși, tot ceea ce îți va oferi va fi scârbos, nefolositor și urât.
Testul este foarte simplu. Cred că ni-l putem face fiecare în dreptul nostru. Noi ne cunoaștem cel mai bine felul în care acționăm sau reacționăm atunci când suntem atacați din exterior. Dacă atacatorul nostru este înmiresmat de parfumul florilor, atunci putem spune că suntem proprietarii unei grădini plină de flori. Dacă spinii sunt darul nostru pentru cel ce ne ofensează, e clar că scaii domnesc pe parcela inimii noastre.

Adevăratul curaj este să te privești pe tine însuți, cu frumosul sau urâtul pe care îl ai, să-ți recunoști proprietatea și recolta care îți domină grădina, iar apoi să treci la lucru. Până nu suntem conștienți de floarea sau spinul care crește în grădina inimii noastre, nu vom ști ce e de făcut. Dacă grădina ta este împodobită cu frumusețea florilor, fii un grădinar iscusit și îngrijește-o mai departe cu mare dedicare. Dacă grădina ta este plină de scai, nu mai pierde vremea, ei nu dispar de la sine și nefăcând nimic ei se vor înmulți. Va trebui să-i smulgi, să sapi, să cureți pământul și apoi să semeni flori. În ambele cazuri, este nevoi de muncă. Iar această muncă, a cultivării grădinii inimii, ar trebui să fie cea mai importantă pentru noi pentru că ea va determina frumusețea sau urâțenia vieții noastre.

Fă-ți testul! Ești  frumos sau ești urât?