30. Părintele Inimii

"Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?"

(Costache Ioanid-Întoarcerea)

 ”Când ai s-ajungi la Poarta Acelui Tainic Zid
de după care nimeni napoi n-a mai venit,
ce oare o să-ți spună acei care deschid,
vei fi străin acolo sau un copil dorit?”
(Traian Dorz-Când ai s-ajungi)

Să fii sau să nu fii...fiul lui...?
Nu e ușor să te definești ca parte a unui neam/nume. De aceea ne ia atâta timp să încheiem acest gând ridicat de întrebarea ”A fi sau a nu fi?”

Vom rămâne în dimensiunea interioară cu cercetarea noastră pentru că este cel mai important și cel mai greu să lămurim  apartenența noastră la nivel interior. Adică, la nivelul inimii, acel centru de comandă, care include mintea, spiritul, sufletul și întreaga natură emoțională, și dictează direcția vieții noastre (despre inimă vom vorbi într-o altă ocazie). Determinând apartenența interioară, putem determina și chiar înțelege manifestarea exterioară (faptele).

Nu pot să mă gândesc la o apartenență la nivel interior fără să-mi fugă gândul la Cea mai Superioară Entitate, Dumnezeu. Dacă ar trebui să continui acest gând fără a-L include pe Dumnezeu ar fi ca și cum aș vrea să pescuiesc într-un iaz fără pește. Aș putea fi dotat cu cel mai profesionist băț, cea mai atrăgătoare momeală și cea mai potrivită vreme, tot nu ar fi de folos, pentru că rezultatul ar fi un mare Zero. Bățul, momeala și vremea nu ar fi avut nici o valoare, pentru că lipsește ce-i mai important, peștele.

Așa că, prima opțiune pentru inima noastră este Dumnezeu. ”Fiule, dă-mi inima ta” (Pilde 23.26)
Iată dovada că apartenența la nivel interior este de-o importanță majoră. Un Dumnezeu Atotputernic tânjind după o inimă de om. Un Creator care știe cel mai bine ce este important la creația Sa.
Dorința Divină dezvăluie ce este cu adevărat important la om: inima. Esențialul este întotdeauna în interior. Așa cum coaja învelește miezul, la fel trupul învelește inima. Ambele sunt importante și își au rolul lor, dar esențialul este întotdeauna la interior. (Vă las pe voi să deduceți importanța unei coji fără miez).

Așa că, prima ”ofertă” ne vine din partea Creatorului nostru. E interesant cum El a lăsat omului liberul arbitru tocmai pentru a-i putea face această ”ofertă” unică. Dumnezeu nu dorea să aibă în casă niște fii care nu-și doresc locuirea în casă (asta a fost greșeala fratelui mai mare (”cum se cade”) din pilda Fiului Risipitor, că el aparent, la nivelul exterior (al cojii) îndeplinea toate cele necesare unui fiu ascultător, dar la nivelul inimii el era plecat demult de acasă, inima lui nu era lângă tatăl său și nu era în asentimentul părintelui-era un fiu risipit în casă).

....

De multe ori mi-e inima orfană pentru că mă văd colindând țări îndepărtate, care-mi promit viață din belșug și libertate (care întotdeauna este o libertate a cojii, și întotdeauna o înrobire a miezului). Nu sunt orfan doar atunci când mi-a murit părintele, ci și atunci când eu am murit față de el. Iar cărarea care duce spre această moarte începe cu uitarea, ignorarea sau lepădarea statutului de fiu primit cândva. Plinătatea vieții la nivelul inimii este dată de trăirea conform statutului de fiu. De aceea întrebarea noastră se compleatează și devine: A fi sau a nu fi Fiul Creatorului? A fi sau a nu fi Fiul celei mai înalte Entități?

A fi sau a nu fi Fiul Creatorului?                                   Iată ÎNTREBAREA!!


p.s. Asupra ”ofertei Copiatorului” (opusul Creatorului - cel care inversează ceea ce Creatorul inventează) mă voi opri în altă ocazie.




29. Da' tu de-a cui ești?

Da' tu de-a cui ești?
O întrebare bună, ajutătoare. Ne va ajuta să găsim răspunsul la întrebarea noastră inițială: A fi sau a nu fi?

Mi-aduc aminte când mergeam la bunici, la țara, cum eram întrebat de bunicuțele de pe laiță:
”Da' tu de-a cui ești?” Sunt de-a lui Todoru lu' Lazar. Pomeneam numele lui tata și a lui bunicu. Am auzit prin alte sate, că se pomeneau 5-6 nume, dela tată până la stră-stră-stră-străbunic. Ce e interesant, e că spunându-le de-a cui sunt, eram deja catalogat ca fiind o ”copie” a celor pomeniți în răspuns. Portretul meu era deja clar în mintea lor. Tata era imaginea bunicului, iar eu eram imaginea ”cea mai nouă” a celui de-o vârstă cu ele. Când mă vedeau pe mine, îl vedeau pe bunicu la tinerețe, cu bune și rele, cu calități și defecte.

Cultura evreiască ne lămurește cel mai bine importanța statutului, sau importanța apartenenței la un neam, la un nume. Evanghelistul Matei ne arată, la începutul evangheliei lui, că statutul este de o importanță majoră, când vine vorba de a demonstra statutul și autoritatea cuiva. Așadar, genealogia Domnului Iisus arată foarte clar și documentat că el provine (mă refer la aspectul uman al lui) dintr-o spiță de neam regesc, ba chiar din sămânța primului om al credinței, Avraam. 

Ceea ce reiese din cele două exemple de mai sus, e că statutul este dat de apartenența la un neam (nu neapărat în sens familial), o spiță. Această apartenență va determina și influența personalitatea, caracterul și faptele. Din această calitate de ”fiu al lui...” rezultă plinătatea și măreția statutului unui individ. Drepturile și responsabilitățile pe care le va avea cineva sunt haine cu care acel ”fiu al lui...” va trebui să le îmbrace.

Astfel, ajungem la un alt element important: apartenența.

Nu este greu de înțeles acest concept. Cu toții am avut și avem etape în viața noatră când dorim să aparținem. Unui grup, unei categorii sociale, unei scoli, etc. În cele din urmă, apartenența aduce respect și renume. Chiar din aceste motive căutam apartenența. Revenind la reclama cu drepturile cetațeanului european, deducem că drepturile la care apela clientul i se datorau tocmai faptului că el aparținea (unei comunități, în acest caz). Așa că, în fond și la urma urmei, am putea spune că ceea e un individ caută în viața este apartenența la o entitate superioară, care să-i dea semnificație vieții lui.

Piramida lui Maslow clasează nevoia de apartenență exact la jumătate. Dedesuptul ei se află nevoia de siguranță și nevoile fiziologice, iar deasupra este clasată nevoia de autorespect și în vârf nevoia de autorealizare. Desigur, Maslow se referea la o apartenența ”exterioară”, fiind asociată cu nevoia de dragoste. Interesant e că ”nevoia de dragoste” este satisfăcută datorită privilegiului de a aparține unei familii în care dragostea este revărsată asupra ”fiului”.

Acest fapt ne obligă să mutăm discuția pe dimensiunea ”interioară” iar Maslow ar trebui să-și rearanjeze piramida pentru că toate nevoile individului pot fi satisfăcute pe deplin prin apartenența la acea entitate superioară. Exemplu simplu: dacă aș dobândi (indiferent prin ce metodă) statutul de fiu de împărat, atunci nevoile mele, toate, ar fi satisfăcute implicit. Nevoile fiziologice nici nu s-ar pune în discuție, nevoia de siguranță ar fi rezolvată (slujitori și bodyguarzi), nevoia de dragoste la fel (presupunând că familia este una sănătoasă), nevoia de respect i-ar fi împlinită din inerție diplomatică, iar cea de autorealizare s-ar concretiza cu preluarea coroanei ca urmaș al împăratului.

Calitatea și privilegiul de ”fiul a lui...” devine astfel pilon de bază în satisfacerea tuturor nevoilor și a împlinirii personale. Ceea ce l-a determinat pe fiul risipitor din Evanghelie, să se întoarcă acasă a fost tocmai faptul că el și-a amintit ”al cui fiu este”. Și-a adus aminte de toate drepturile pe care le au cei care aparțin ”casei tatălui” (chiar și slujitorii). Statutul său de ”fiu al lui...” și sentimentul apartenenței au fost factorii decisivi în întoarcerea lui acasă. Așa înțeleg eu calea devenirii până la împlinire a oricărui om. De la un ”oricine” (nimeni) la statutul de ”fiu al lui...”.

Așadar întrebarea noastră de acum câteva postări, ”Să fii sau să nu fii?” se completează și devine ”Să fii sau să nu fii Fiul lui...”. De aici va trebui să continuăm discuția. Vom vedea ce opțiuni avem,...în următoarea postare.

28. DIVORȚUL

 

Toate lucrurile au două fețe. Două fețe foarte dependente una de alta. Întunericul este lipit de lumină, noaptea de ziua, moartea de viață. Interdependența lor face totul să aibă sens (cel puțin în viața aceasta). Nu înseamnă că una este bună și cealaltă rea, amândouă își au utilitatea, ba mai mult, amândouă sunt la fel de importante. Doar așa am putea înțelege esențialul, punând lumina lângă întuneric, viața lângă moarte. Până nu înțelegem rolul fiecarei fețe nu vom putea vedea clar imaginea de ansamblu a vieții.

Revenind la postarea de ieri, statutul, la fel, are două fețe. Pe de-o parte sunt drepturile, iar pe de-alta responsabilitățile. Asumarea statutului implică în primul rând drepturi, iar apoi responsabilități. Îmi place reclama care se face la drepturile cetățeanului european: Clientul îi spune vânzătorului ”Știi tu cine sunt eu?...Sunt cetățean european...și am drepturi!” Reclama ar fi fost completă dacă ar fi adăugat și cealaltă față a statutului de cetățean UE. În acest scenariu, vânzătorul i-ar fi zis clientului ”Știi tu cine ești? (cât de des uităm când vine vorba de responsabilități). Ești cetățean european...și ai responsabilități! Cât de ușor uităm de ele.

Principala problemă care apare la însușirea unui statut este divorțul  dintre drept și responsabilitate. Și întotdeauna responsabilitatea rămâne orfană. La fel s-a petrecut în viața Fiului Risipitor din Evanghelie. A părăsit responsabilitățile, plecând de-acasă, luând asupra lui doar drepturile (partea de moștenire-atât materiale cât și personale). Din această parabolă am învățat una dintre cele mai importante lecții de viață: când cauți doar drepturile tale (meritate poate) ignorând, chiar disprețuind, responsabilitățile, ajungi ”la porci” în cea mai de jos cloacă a existenței umane.
Dacă aruncăm o privire în societatea noastră, tocmai asta se întâmplă. Peste tot auzim de drepturi (ale omului, animalelor, etc), dar nimeni nu pomenește de responsabilități. Rezultatul? Vieți trăite în cele mai jalnice condiții.

Divorțul produce întotdeauna pagube colaterale. Fie el între drept și responsabliltate; fie între soț și soție; etc. Însă cel mai dăunător este divorțul dintre individ și statutul care-l definește ca membru al unei entități superioare și el apare ca o consecință a despărțirii dreptului de responsabilitate. Viața lui devine o falsă trăire și niciodată nu mai ajunge să-și trăiască la maxim potențialul. Divorțul acesta produce prăpastia dintre interior și exterior, dintre esență și aparență, dintre ce gândesc și ce spun, dintre cine sunt în realitate și cine mă străduiesc să par, etc. Îți trebuie curaj să lupți pentru această relație.

Drumul care duce la răspunsul pe care-l căutăm (la întrebarea ”Să fii sau să nu fii?) trece prin această probă de foc a divorțului, mai întâi dintre drept și responsabilitate (la nivelul interior) și apoi dintre individ și statutul său.

Te afli cumva într-un proces de divorț, la nivel interior? Nu putem merge mai departe până nu se rezolvă această problemă.

......

...continuăm, continuăm.

27. Statutul de...

(continuare la postarea de ieri)

A fi sau a nu fi?

Voi continua ideea de ieri, spunând că pentru a putea ajunge la un răspuns util și practic la această întrebare, neapărat, trebuie să includem în ecuație importanța statutului (timbrul calității care certifică apartenența la o entitate superioară).

Este important să lămurim modul în care cineva își ”procură” un statut. Eu cred că sunt trei moduri de a dobândi un statut. Mă voi folosi de exemple clare: mai întâi, cred că modul cel mai ușor de a-ți însuși un anumit statut e să-l moștenești. ex: statutul de fiu de împărat (sânge regal) îl poți avea doar născându-te în familia regală. E modul cel mai ușor, pentru asta nu trebuie să lucrezi sau să te sacrifici. Ai privilegiul de a aparține celei mai înalte entități. Pe scurt, un cadou de la viață.

Un alt mod de a dobândi unui statut, este să ți-l faci prin muncă, sacrificiu și ambiție. Ex: dacă vrei să aparții „entității de elită a medicinii” nu-i de-ajuns să te naști în familie de medici (poate fi un avantaj), ci trebuie să te lupți să ajungi printre acești oameni aleși. Nimeni nu-ți cadorisește nimic. Îți creezi singur privilegiu prin dedicare, jertfă și perseverență.

Al treilea mod de a dobândi un statut este să ți-l ofere însăși ”entitatea superioară” în dar. Ex: Titlul de Sir pe care îl acordă regina Angliei este un statut onorific care îl ridică pe un cetățean de rând la o clasă superioară. Nu oricine poate avea statutul de Sir, doar regina îl poate acorda. Oricât te-ai strădui, nu îl vei primi ca răsplată; în orice familie te-ai naște nu îl moștenești. El îți este dat doar de regină, personal. De la persoană la persoană.

Astfel dar, apartenența la o entitate superioară ne aduce (obligatoriu) un statut pe care nu-l putem neglija în desfășurarea vieții zilnice. Un medic nu se poate comporta ca un lucrător cu ziua; un prinț nu poate trăi ca un cerșetor; un Sir nu se poate comporta ca un huligan. Aceasta este menirea statutului, să-ți oblăduiască viața în cele mai mici detalii. În momentul în care accepți sau ți se rânduiește un statut, devi ”un slujitor” al entității superioare. Nu mai poți trăi după propriul tău chef. Ești ”constrâns” să-ți modelezi ființa și viața conform lui. El ne va marca întreaga ființă, de la gândire până la decizii, acțiuni și comportament.

...........

Acest fapt lărgește sfera de studiu cu privire la răspunsul pentru întrebarea naostră.
Aici intră în discuție cele două fețe ale statutului... (despre care voi continua mâine)

Cred că pentru astăzi este suficient să medităm la statutul pe care îl avem noi. Este unul moștenit, câștigat sau primit în dar?
Sper să aveți răbdare să parcurgem drumul spre răspuns până la sfârșit (mai avem câteva postări). Odată ajunși acolo nu o să vă pară rău pentru că vă veți cunoaște pe voi însivă un pic mai bine.

26. Întrebarea de luni (seara): A Fi sau A Nu Fi?

”To be or not to be: that is the question.” (Hamlet, Shakespeare)

 

 

Nu voi face o recenzie la Hamlet, dar voi împrumuta faimoasa frază pentru o provocare la introspecție.

Spuneam în postarea ”Întrebările...Întrebările” că ”provocarea cea mai mare rămâne să descoperim care este ”întrebarea” cea mai importantă într-o viață de om”. Iată-ne puși în fața întrebării, care-i Întrebarea? Shakespeare chiar a surprins ceva din această frământare interioară a ființei umane. ”A fi sau a nu fi”, chiar că e Întrebarea. Dar, a fi sau a nu fi CE?

Auzim adesea: ”să fii ceva în viață” (legat de profesie/carieră) sau  ”să fii cineva” (legat, de obicei, de un renume). De copii suntem întrebați ce vrem să ne facem când vom fi mari, iar această întrebare ne urmărește viața întreagă. Ne trezim la o anumită vârsta cu această întrebare încă foarte proaspătă în mintea noastră, ca și cum nu ar fi trecut decât un ceas de când ea a bătut la ușa mintii noastre. Bătaia ei puternică și insistentă ne dezvăluie o crudă relitate: (încă) nu sunt nimic/nimeni. Această constatare ne împinge în colțul umbrit al existenței noastre.

Dar,

”viața nu se rezumă la câteva realizări sau trăiri spectaculoase. Scopul primordial al vieții tale nu este atât ceea ce faci, cât mai ales ce devii.”

Să devii ceva ...într-o societatea umbrită de mediocritate, să fii un profesionist într-un anumit domeniu, poate fi ceva de admirat. Dar este de-ajuns? Să fie acest lucrul culmea tuturor dorințelor? Să fii cineva într-o lume cu memorie scurtă (azi ești pe val mâine în vale) este riscant. Ok, ți-ai făcut un renume, dar așa cum ți s-a acordat, la fel ți se poate lua. Până la urmă, atât dorința de a fi ceva cât și acea de a fi cineva, sunt doar carapacea care învelește un conținut, care vizează aspectul exterior al devenirii.

Devenirea la nivel interior este o adevărată lucrare de artă. Ea durează o viață, iar bucuria devenirii o are doar acel care știe unde trebuie să ajungă. Însă, care este apogeul devenirii umane? Spre ce să-mi îndrept privirea atunci când vreau să devin...Care-mi sunt modele care merită să fie urmate (că până la urmă totul în lumea aceasta se construiște după un model). Devenirea va trebui să-mi fie principalul front de lucru, pentru că ceea ce devii (și implicit ceea ce ajungi să fii) este o garanție a calității pe care o vei aplica oricărui lucru pe care îl vei face.

Devenirea este o lucrare pe două dimensiuni. A statutului și a caracterului. Când spun statut înțeleg ”un ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare”(DEX). Aplicând această definiție unei persoane ne putem da seama de cine este în esență. Observâdu-i scopul vieții, structura caracterului și modul de aplicare a principiilor aferente scopului îi putem înțelege statutul - acesta fiind timbrul calității care certifică apartenența la o entitate superioară.

..........


... ca să nu fiu prea lung...continuarea mâine







25. MOARTEA noastră cea de toate zilele

 

 

 

 

Scriam în postarea anterioară că lucrul pentru care am fi dispuși să ne dăm viața este cel pentru care merită să trăim. Aș vrea azi să abordez moartea ca proces creativ, necesar oricui dorește să trăiască pentru ”lucrurile” cu adevărat importante. Însă pentru a nu fi rău înțeles, voi faci o mică lămurire cu privire la moartea despre care vreau să vorbesc. Pentru început, dacă luăm sensul etimologic al cuvântului moarte, el explică simplu: încetare a vieții. Nu avem prea multe variante atunci când trebuie definită moartea. Încetarea vieții o putem asocia și cu pierderea vieții. Încetarea vieții vorbește despre actul ultim al vieții și imediat apoi îi urmează primul act al morții.

Pierderea este un proces care se încheie cu încetarea.  Pierderea (voită sau nevoită) se întâmplă de fiecare dată când dintr-un întreg se înlătură o bucățică. Un exemplu simplu, o lumânare aprinsă își pierde puțin câte puțin din ceară până ajunge la încetarea existenței ei. La fel, un om își poate pierde (din propria voință sau din nevoie) puțin câte puțin din ceea ce are sau este până când se consumă în întregime și încetează să mai trăiască. Pierderea poate fi de multe feluri: lentă, subtilă, inconștientă, parțială, totală sau deloc.

Ei bine, moartea ca proces creativ, este tocmai procesul de pierdere în care individul, de bună voie, renunță la un lucru nefolositor în favoarea unuia folositor; la un viciu în favoarea unei virtuți. Ca exemplu concret, un sportiv de elită este un individ care se ”auto-pierde” zilnic față de unele obiceiuri, dorințe, plăceri, mofturi, etc, în vederea atingerii celei mai înalte culmi ale performanței. La fel, pentru a deveni un om frumos, trebuie neapărat să mori față de anumite persoane (care te trag înspre urât), de anumite locuri (care te îmbâcsesc cu iz de urât), de anumite obiceiuri (care te țin legat de lumea urâtului), deci pentru toate acestea tu ai încetat din viață.

Moartea cea de toate zilele este cea care te transformă la nivel interior. Un upgrade al eului din lăuntru, o variantă îmbunătățită a ta. Ea mă face mai bun, ...mai frumos,... mai...(orice vreți voi). În final, moartea mai are și rolul de a te transporta în viața de dincolo. Dar locul în care vei fi transportat depinde de cât de mult te-a transformat până la ora plecării. (”dacă mori înainte să mori, nu mai mori după ce ai murit”- spunea un înțelept) Astfel, moartea este și un moment unic în viață (cel în care te transportă), dar este și un mod de viețuire (cel în care te transformă).

Tu îți trăiești moartea cea de toate zilele? dacă încă nu, cere-i Cerului: ” moartea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi...” Amin.



.

24. ÎNTREBAREA DE LUNI: Pentru ce trăiesc?

Pentru ce merită să trăiesc? Asta-i întrebarea! Există oare un răspuns universal valabil care să se poată aplica în dreptul oricărui om? Nu vreau să dau eu un răspuns, însă vreau să vă provoc să ne facem un bilanț al ”lucrurilor” pentru care trăim. Dacă am face o listă cu toate compartimentele vieții noastre despre care am putea spune că sunt importante în trăirea noastră zilnică, am putea porni de acolo în descoperirea adevăratelor motive pentru care merită trăit.

Motive pentru care se merită să-ți cheltuiești viața sunt multe. Fiecare om are cel puțin unul pentru care se trezește dimineața (fie a lui propriu, fie impus de alții sau de circumstanțe, el există). Nu vreau să vorbesc despre motivele în sine, ci despre ceea ce face ca ele să fie importante și destul de valoroase astfel încât să merite să-ți pui viața în slujba lor.

Pentru a descoperi (dacă încă nu știm) pentru ce trăim, va trebui să ne punem o întrebare ajutătoare, care va fi asemenea unui cuptor încins care lămurește aurul de zgură. Dacă lucrul pe care îl considerăm valoros va trece proba focului, atunci cu adevărat este important. ”Întrebarea de Foc” este: Pentru ce merită să MORI? Înainte de a ne putea răspunde pentrru ce merită să trăiești, este esențial să ne întrebăm la cel mai serios mod pentru ce merită să mori. Ba mai mult, cred că dacă nu ne răspundem la această întrebare mai întâi s-ar putea să nu găsim răspunsul la cealaltă.

Care sunt lucrurile din viața mea pentru care, fără nici o ezitare, azi mi-aș da viața? Merită să mori pentru un job, carieră, o idee, o persoană, avere, faimă, plăcere, etc? Mi-am dat seama că dacă nu există în viața mea un lucru pentru care să fiu dispus să mor, trăiesc pentru lucruri mărunte, nimicuri. Ți-ai da viața pentru un nimic? Eu nu. ”Axul Central” al vieții este chiar acel lucru pentru care ești dispus să mori. Dacă nu ai acest ax central nu funcționezi bine, ești fără coloană vertebrală. Un lucru nevertebrat, asemenea unei plasteline, poate fi modelat oricum, oricând și de orice. Astfel nu ajungi niciodată la o maturizare care să-ți dea o împlinire.

Pentru ce ți-ai da viața azi?

Dacă ai aflat, începe să trăiești pentru acel lucru acum. Pune-l ca fundație a existenței tale pe care să-ți clădești toate ”camerele” vieții. Doar așa vei putea să spui, după ani și ani, că ”ai construit” ceva de valoare. Până la urmă doar ceea ce este ”construit cu materiale de calitate” va face față timpului, dar totul începe cu fundația. De aceea, nu amâna să-ți descoperi (sau să-ți dezgropi) cel mai de preț lucru pentru care merită să mori. Ce este clar e că nu vei muri pentru ceea ce nu ai trăit. Nu te vei sacrifica pentru ceva ce nu ai cunoscut, experimentat sau crezut că merită.

Pentru ce vei trăi de azi încolo depinde de ceea ce vei descoperi întrebându-te:
pentru ce sunt dispus să mor?
Viața ta va avea valoare doar atunci când trăiești pentru ”lucruri” de preț.

23. Tabloul RECUNOȘTINȚEI

   Din locul din care scriu am o priveliște frumoasă de mărimea geamului. Rama albă a geamului marchează limita peisajului. Partea de sus a tabloului este întodeauna albastră, fie un albastru celest nepătat, fie o combinație atent aleasă între alb imaculat, alb murdar, un argintiu și albastru, fie un bleumarin închis trist și posomorât care te trimite la somn. Adevărul e că niciodată nu am putut să îmi dau seama dacă această parte superioară a tabloului este mulțumită de culoarea ei sau de așezarea ei în tablou. Dar cred că o asemenea frumusețe radiază doar dintr-o adâncă recunoștință. ((E foarte adevărat acest lucru și cu privire la oameni. Își poți da seama de frumusețea persoanei și a vieții ei privind doar la felul în care știe să fie recunoscătoare fața de lucrurile cele mai mărunte ale vieții.))

   Apoi mai jos, împărțind pictura în două, e gardul de scândură frumos băițuit, care separă livada de meri încărcați cu mere roșii, mature, frumoase și zâmbitoare de ograda noastră fără pomi (încă) doar cu trei căței. Atât merele coapte care așteaptă nerăbdătoare să se ofere oricărui trecător, doar de dragul de a-și împărtăși aroma, cât și cățeii noștri (doi pui și cățeaua) mi-amintesc în fiecare zi când mă apropii de acest tablou, că trebuie să îmi reîmprospătez sufletul cu o ”doză pură de recunoștință” față de Dumnezeu pentru tot ce sunt și tot ce am. ((recunoștința este o virtute pe care o înveți dăruind, pentru că atunci îți dai seama cât ești de ”bogat”. Chiar dacă ai doar o coajă de pâine, tot poți să o împarți cu cineva care nu are nici atât. Apoi, dăruind vei putea să te ”hrănești” cu bucuria celui care primește. Vorbind în termeni matematici, recunoștința este rezultatul înmulțirii ”bogăției tale” cu bucuria celuilalt.))

   Privind merele roșii mă minunez de câtă recunoștință pot vedea la ele. Mărul care se oferă cu bucurie pentru a mă sătura pe mine. De fapt, dacă el nu se oferă ca jertfă de dragul meu nu rămâne decât un punct de culoare roșie într-un tablou care dacă rămâne ”nejertfit” îngheață și putrezește. El își împlinește scopul, mai măreț decât acela de a aparține unui peisaj, doar atunci când a săturat un suflet flămând trecător prin peisaj. (Oare nu se aseamănă povestea unui măr cu cea a unui om?)

   Recunoștința dezvăluie măreția. Recunoștința unuia întodeauna izvorăște dintr-o înțelegere și acceptare a ”rolului” pe care îl are în ”peisajul suprem”. Dacă sunt pâine, rolul meu e să satur pe flămând; dacă sunt apă trebuie să răcoresc pe însetat: dacă sunt sare, să dau gust; dacă sunt lumină, să risipesc negura.

”-Fii recunoscător pentru orice”. Asta m-a învățat mărul din vecini.

22. Nu Am Chef Azi!

 

 

"Nu am chef azi, nu am chef azi,
N-am chef de nimic.”

(Vama Veche)

 

 

Auzeam melodia asta într-o dimineață în mașină și mi-am dat seama că era tocmai expresia în cuvinte a stării mele. Nu aveam chef de nimic. Mă ungea la suflet pentru că mă identificam așa de mult cu acest ”nu am chef azi”. Chiar dacă nu aveam chef, tot trebuia să fac câteva lucruri pentru a mă convingă că sunt viu :) Și așa, mă gândeam,... mă gândeam că aceste versuri marchează începutul unei noi ere pentru omul modern. Chiar dacă melodia a apărut în 1998 (am gugăluit ca să aflu -nu sunt un fan așa mare), mesajul ei s-a transformat într-o realitate mai actuală ca niciodată.

 

Poate veți râde sau mă veți judeca, dar vreau să declar un lucru pe care îl constat cu tristețe în rândul nostru, al tinerilor de azi: tinerii anului 2012, ai sec. 21, ai mileniului III, suntem generația fără chef.  Expresii de genul ”fac ce am chef” (și de cele mai multe ori nu avem chef de nimic - ca urmare nu facem nimic) ”domnesc” gândirea noastră și determină comportamentul nostru (static, inactiv, în stand-by). Mă uit la tineri, pe care îi cunosc cât de cât (printre care și eu) și  mă tot întreb, de ce nu au chef, sau de ce au chef azi? (poate ar trebui să-i întreb pe ei și nu pe mine)

 

Tânărul de azi este ”un produs al chef-ului”. Greu poți să-l determini să facă ceva dacă el nu are chef. Inventează tot felul de scuze, fără fundament, numai să nu facă ce-i ceri tu (rugându-l, clar). Ajung să cred că în vremurile noastre, suntem robii propriului nostru chef. DEX-ul zice despre chef: ”Dorință ciudată, neașteptată; capriciu, toană”. Cu alte cuvinte suntem robii unor dorințe ciudate și a unor capricii propri.

Dorințele ciudate, capriciile și toanele sunt slujitoarele fidele ale părții nevăzute a eului nostru. Dacă vrei să cunoști pe cineva altfel decât se străduie el să-ți arate că este, obsearvă-i capriciile, toanele și acele dorințe ieșite din sfera normalului comun. Vei vedea că nu este chiar atât de ”normal” precum credeai. Până la urmă, este adevărat că ”toți sunt normali până ajungi să-i cunoști”.

Ei bine, lipsa chefului este cuantumul acestor caracteristici nevăzute ale eului nostru care își impun autoritatea de fiecare dată când nu există o autoritate în vigoare (adică, acea forță motivatoarea izvorâtă dintr-un ideal măreț). Altfel spus, suma tuturor caracteristicilor urâte ale eului nostru produc o forță (demolatoare) care vrea să ne conducă viața de fiecare dată când forța creatoare (cea născută și alimentată de idealuri, credințe și principii sănătoase) este într-o stare de pâlpâială.

Lipsa de chef, până la urmă, este o abundență de urât lăuntric care își face loc de fiecare dată când frumosul lăuntric ia o pauză de la lucru. Există totuși o parte pozitivă a lipsei de chef, pentru că în acestă stare partea nevăzută și mai puțin cunoscută (cea urâtă) a eului se expune la lumină, iar acesta este momentul cel mai oportun de a ne privi introspectiv pentru a ne cunoaște mai bine capriciile, toanele și dorințele ciudate.

Te provoc ca în acele momente fără chef, să-ți ”gestionezi” capriciile și dorințele ciudate cărora te supui fără nici o rezistență. Ia seama la ele, meditează la ele și caută să scapi de ele. Doar făcâd așa frumosul văzut va strivi urâtul nevăzut a eului tău.

p.s. sper că m-ați putut urmări în ciuda limbajului filozofico-mistico-ciudat :)