21. File de poveste (end?)

”SĂ FIE LUMINĂ!”

 

……

Pacea și-a făcut prezența.

El este Cel despre care,

Scrisu-s-a că-i Cel mai Mare.

« -Am venit să-Ți fac Voirea,

Cea din veșnicii născută.

Să-ți ascult pân’ la-mplinire

Voia-ți sfântă și plăcută! »

Liniștea-mpletită-n soare

Este pentru toți onoare.

Cei prezenți la închinare,

Așteapt-acum Marea 'ntrebare.

« -Cine pentru noi va merge,

Ca pe Om să îl dezlege

Din a morții fărdelege ? 

Cine pentru noi se duce

Să se suie pe o Cruce.

Pe un deal, departe, rece.

Și să moară pe pământ.

Să cunoască un mormânt,

Să coboare în adânc.

Să ridice din mormânt,

Pe tot omul ce-a fost sfânt

In trăirea pe pământ,

Ascultând de-al meu Cuvânt.

Și în cunoștința Mea

Și-a petrecut el viața sa.

Mai apoi să-nvie iară,

Pe-un pământ nou să răsară,

Și în veci să nu mai moară ? »

« - Are cineva-acest gând ?

Să îmi fie Sfânt Cuvânt

Pentru Om jos pe pământ ?

E tăcere. E adâncă.

Dintr-odată..se ridică în picioare,

Cel ce pare-un Fiu de Soare.

Plin de-o umilință sfântă,

Se închină și cuvântă:

“Iată despre Mine-i scris,

Vin să fac tot ce e spus.

Eu sunt ! cel ce sunt !

eu sunt..Iisus. »

Hotărârea s-a-mplinit.

Planul Sfânt s-a arăduit.

Și-ntr-o sfântă bucurie,

Se aude-o melodie.

Este Glasu-Acelui Soare,

Ce cu-o mare bucurie

A grăit: “Așa să fie!

Pentru Om Lumină Vie.

De acum până-n vecie.

Da ! Așa să fie ! »

 

(Sfârșit...?)



20. File de poveste (2)

”SĂ FIE LUMINĂ!”

...

”- O hotărâre, curând se va lua!

Iar Omul din nou spre ceruri va urca.
Zdrobi-voi lanțul blestemat al neascultării,
Și toată răzvrătirea o voi da uitării!”

Când Planul Sfânt va prinde viață,

Omul va vedea o nouă dimineață.”

“-Cum? -tresari Satana cu fața-nfiorată-

Omul va avea din nou lumina?
Ai uitat cumva gradina?
Când singur a ales să aibă tina?
Tu îi vei da din nou lumina?”

Cutemurat de astfel de cuvinte,

Neluminatul născocește-n minte
Cum să strice omul mai 'nainte.
...

«- Omul va avea lumina!
îi voi uita neascultarea
și îi voi da pe veci iertarea.
Acum că a văzut că-i rău,
Să facă-n lume gândul său.
Îl voi învăța să mă iubească
Și toata ziua să-mplinească,
Voia Mea, legea Cerească.
Îi voi lăsa și voia sa,
Dar îi voi da «alegerea»,
Să aleagă cui va vrea,
Pe veci să-și dea viața sa.
Să mă asculte pe pământ,
Arvună pentru Cerul Sfânt.
Îi voi pune înainte Viața,
Iar aproape lângă ea și Moartea.
Iar eu îl voi sfătui spre bine,
Să Mă aleagă doar pe Mine.»

”Vai de mine, vai de mine!”

Se gândi cel ce este 'ntunecime.
Și văzându-se cu vremea scurtă,
începu să sune-n goarnă:
«-Cerul pe pământ se toarnă!»
Și-a-nceput Satan s-adune
Oștile de-ntuncime,
Spre a-ntuneca mai tare,
Viața omului ce moare:

«-Sa începem isprăvirea,

Să distrugem omenirea!»

(va urma)

19. File de poveste (1)

(Ceva ce-am scris cu timp în urmă)

"SĂ FIE LUMINĂ!"
 

 Totul a început Acolo, Sus.
 

       Omul era pustiu și gol; peste adâncul sufletului său era întunericul,

       și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra întunericului.

       Apoi văzând Dumnezeu că întunericul nu este bun,

       s-a gândit să  fie lumină și peste omul plin de vină.

       S-a făcut sfat mare în Cer.

       “-Să facem lumină peste om, dupa asemănarea Luminii noastre!”

       Și așa a început istoria luminării omului.

       Peste timpi și vremi iarăși s-a făcut în Cer un sfat.

       Fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Domnului.

       Fiul Risipit al cerului, Satana, s-a prezentat cu închinaciune mare.

       Nici bine nu intră în sala tronului măreț, și Domnul îl întrebă:

       ”- de unde vii Satano? de unde vii?”

       Satana a raspuns Domnului:

       « - de la cutreierarea întunericului și de la plimbarea care am făcut-o în el.»

       « -Ai văzut pe Om ?» întreabă Domnul, cu o tristețe ascunsă.

       “Nu este nimeni mai nenorocit ca el sub soare. Întunericul îl doare.

       Chiar și –atunci când este soare.

       Sărăcit de orice frântură de lumină,

       își petrece viața într-o groaznică și-anevoioasă tină. Jos, departe, în nelumină.”

  Acuzatorul vechi, viclean, cu o șireată intenție zise:

 “- Oare degeaba este el în întuneric?

 Nu l-ai pedepsit tu pe el? 

 Ai blestemat lucrul mâinilor lui și tot ce face este acoperit cu trudă și necaz.

 Și sudoarea feței lui, răcorirea sufletului.

 Oare ai uitat Tu răzvrătirea? că și-a vrut asemenea-Ți firea?

 să cunoască rău și bine, și să fie ca și Tine?

 de ce-i plângi de milă acuma? e târziu, n-are lumina!

 a ramas din el o mână de țărână, păcătoasă și haină.

 Un vas spart și ruginit, și bun mai de nimic.

 Lasă-l jos, în întuneric. Este-al lui unicul merit.

A ajuns și el acum să cunoască rău și bun.

Nu i-a ajuns că i-a fost bine? Colo-n rai, chiar lângă tine? …”

Împăratul Cerului stătea, dus pe gânduri și ofta:

“Ce frumos era cândva!

Ce frumos era când Eu mă plimbam cu omul meu, învățându-l tot mereu.

Plimbându-ne-amandoi în acea grădină, plină,...de lumină.

El făcea lucrarea sa, mai frumoasă, mai deplină.

– O, Om ce mare lucru-ai fost, iar acum în beznă, traiești fără un rost.”

 

                                    (va urma)

18. RENUNȚ, deci IUBESC

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu...”

(Ev. după Ioan 3.16)

În ultima vreme o întrebare mă frământă. Întrebarea e veche și răspunsul l-am mai intuit câte-odată, dar mă frământă de fiecare dată când mă uit la persoana cea mai iubită de mine (nevastă-mea):

Cum îmi ”măsor” lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea iubirii din viața mea? Cum îmi dau seama cât de mult iubesc?

Există multe feluri de a-ți da seama de existența iubirii în viața ta. Darurile pe care le oferim, dezvăluie un aspect al iubirii, timpul petrecut împreună cu persoana iubită arată un alt aspect s.a.m.d. Acestea sunt dovezi ale existenței iubirii în viața cuiva, dar nu ne dau prea multe detalii despre mărimea ei.

În versetul 16 de la Ioan 3, ni s-a dat ”formula” cu care putem calcula ”cantitatea” iubirii noastre. Darurile, timpul și toate ”dovezile” existenței iubirii, sunt doar o expresie văzută a unui fenomen nevăzut. Roadele exterioare, văzute ale unei lucrări interioare nevăzute. Acest proces interior este renunțarea. Însă nu o renuțare la lucrurile care devin cadouri, sau la timp ci o renunțare mai profundă, la sine. Renunțarea la propriul tău eu de dragul îmbrățișării aproapelui tău. Renunțarea la ce iubim cel mai mult.

Dumnezeu Tatăl a renunțat la ceea ce a iubit mai mult, la Dumnzeu Fiul, deci ceva din propria Ființă. Am putea zice că a renunțat la El chiar, de dragul omului. Renunțarea Lui L-a costat prețul suprem. Nimic nu avea mai de preț în toată împărăția Sa. Asta descoperă lungimea, lățimea, adâncimea și înălțimea iubirii Lui, dar și greutatea ei.

Acum mă întreb, cât iubesc eu pe cel de lângă mine? Cât am renunțat la mine, la ceea ce vreau eu să fac, ceea ce-mi place mie, la mofturile mele, la mândria mea, doar că să pot îmbrățișa pe aproapele meu, arată ”greutatea” și valoarea iubirii noastre și în definitiv valoarea persoanei și vieții noastre.
Renunțarea la dreptul tău de dragul fericirii celui mai nedreptățit arată cât iubești.

Așa că atunci când sunt întrebat cât iubesc, mă întreb cât renunț la tot ceea ce-mi hrănește egoismul și propriul eu. Răspunsul trebui calculat nu în timp sau în lucruri dăruite, ci în oamenii îmbrățișați de tine după ce te-ai ”dez-îmbrățișat” de tine însuți. Numai dându-ți drumul ție poți să-l îmbrățișezi pe aproapele.

Să ne întrebăm în fiecare zi: RENUNȚ ?

17. ”TRANQUILO!”

"Tranquilo!" (stai liniștit!)

 

Când aud cuvântul ăsta îmi  vine să râd pentru că mi-aduc aminte de ”legendele urbane” care circulau despre românii din Spania. Vă povestesc una dintre ele.

 

Se zice că atunci când primii români au ”naufragiat” pe coasta spaniolă erau cam afoni la limbă. Prea puțini din ei au avut ocazia să vadă telenovelele sud-americane. Și așa că au învățat limba (castellana) după ureche. Ce este adevărat e că multe cuvinte se aseamănă cu ale noastre deși au alt înțeles. Altele par a zice exact ceea ce zic și în românește. De la acestea pornesc marile confuzii lingvistice ale primilor conquistadori români.  

 

Așa că de aici începe povestea noastră. Un grup de români au ajuns la culesul strugurilor în provincia Castilla La Mancha, zona Toledo. După fiecare recoltă viile se curăță așa cum bine știm toți. Ei bine, proprietarul spaniol îi explică românului, ”expert” în limba spaniolă (după doar 22 de zile pe tărâm hispanic), ceea ce are de făcut. Răspunsul românului la toate indicațiile spaniolului era ”Si, Si, Si!” (și se presupune că a înțeles exact ceea ce trebuie făcut), deci proprierarul părăsește liniștit tarlaua urmând să revină pe la amiaz.

 

Așa se face că la ora mesei se apropie spaniolul. Românii noștrii mâncau de-amiaz.

Când de-odată se apucă proprietarul și blagoslovește în ”limba lui” de toate cele știute și neștiute. Omul cu mâinile în cap ne putând să creadă ce vede în fața ochilor. Cu o falcă-n cer și una printre butucii tăiați de la rădăcină, se apropie de frații noștrii speriați și cumva contrariați neînțelegându-i preocuparea, că totuși ”până l-amiaz i-am tăiat aproape toată via, ce vrea mai mult?”

 

Săracul proprietar, sau mai bine zis aproape fost proprietar, se repezește asupra șefului de echipă român și înainte să-i spună un cuvânt, românul îi zice într-o spaniolă spălăcită și cu o naivitate tipic românească: ”-TRANQUILO că până deseară ți le tăiem toate!”

 

Săracii noștrii români au crezut că tipul era supărat că au luat pauza de masă, nu pentru că iau tăiat aproape toată via.

 

Cam așa s-a scris istoria cuceririi Peninsulei Iberice de către români.

 

Pe lângă dramul de haz pe care mi-l adminstrez cu ocazia auzirii acestui TRANQUILO, întotdeauna vine la pachet și lecția învățată din această întâmplare: Fi modest și recunoaște că nu ști!

 

 p.s. mai am o fază comică cu Tranquilo, dar o las pe altă dată.

 

 

 

 

 

 

 

 



16. CREDINȚA - hobby modern?

 

Hobby-urile fac parte din viața nostră, ba mai mult, o înfrumusețează, o diversifică, o scoate din monotonia lucrurilor care ”trebuie făcute”. Când nu fac ceea ce trebuie să fac, fac ceea ce vreau. Hobby-ul intră în a doua categorie. Cred că s-ar putea scrie o enciclopedie a hobby-urilor. Sunt unele care le găsești la mai multe persoane, dar sunt altele rare de tot, și zic eu că fiecare poate avea un hobby ”propriu” specific doar lui, izvorât din caracter sau mai bine zis care a stat la baza formării lui.

 Fiecare generație de oameni și-a avut propriile hobby-uri în funcție de mai mulți factori (dar toate ținând de ”sfera profanului”-dacă îmi permiteți expresia). Ceea ce se întâmplă în epoca noastră modernă este cu totul uimitor. Hobby-uri ca pescuitul, fotbalul, pictura, etc. mai există, dar pe lângă acestea a apărut o nouă categorie de hobby. Aceasta cuprinde tot felul de activități și lucruri care invită omul să-și transforme sfera sacrului în cel mai de jos profan.

 Așa că în ziua de azi, avem hobby-uri precum credința creștină. Altfel spus, ceea ce cu câteva generații în urmă reprezenta un mod de viața și un fel de a fi în lume, azi am transformat totul într-o ”ocupație plăcută practicată în afara profesiunii” (așa este tradus hobby în DEX). Pentru a ne lămuri că așa se întâmplă, este suficient să observăm pe acei care practică această activitate (dacă-mi permiteți nedemna comparație). Îi urmărești pe acești practicanti creștini, și vezi în viața lor lipsa de putere, cea care ar trebui să confirme încrederea deplină în Dumnezeul credinței lor.

Puterea care te face să-ți întorci obrazul celălalt, să dai cezarului ce-i al cezarului, să nu te îngrijorezi de ziua de mâine, să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuți. Toate aceste adevăruri trec dincolo de simpla ocupație plăcută practicată în afara profesiunii. De acestea ești capabil doar dacă credința, pe care o practici din tată-în-fiu, îți este mod de viață, îți este chintesența ființei tale și îți este felul tău de a fi în lume.

Dar nu vreau să mă opresc aici. Prin întrebarea din titlu nu vreau să lămuresc doar dacă credința este hobby sau nu, ci vreau să provoc pe fiecare să se întrebe dacă credința este măcar un hobby. Nu că asta ar fi bine, dar mi se pare că pentru unii nu este nici măcar atât. Pentru că pentru un hobby pui interes, transpiri, îți faci timp, te cheltuiești, îl practici constant, etc. Dar totuși credința este pentru unii un hobby și o practică în fiecare duminică, poate chiar și în sărbători, mai dă un leu, mai merge încoace și încolo cu alți practicanți, și totuși cred că fac bine.

 Desacralizarea lucrurilor sacre o facem de fiecare dată când nu le oferim demnitatea și sacrul pe care și le merită.

Cum stai tu cu credința? o ai? În ce categorie de activități ți-e pusă? În cea a ocupațiilor plăcute și ocazionale? Sau în cea a modului de viață și a felului de a fi?

Asta-i întrebarea!