55. SCHIMBAREA LA FAȚĂ A ROMÂNIEI

Întreaga noastră misiune politică și spirituală trebuie să se reducă la voința încordată a unei schimbări la față.

de Emil Cioran

A luat sfârșit săptămâna patimilor pentru România. După un greu urcuș, națiunea a ajuns sus...pe cruce. Dar, ”asemenea lui Hristos, românul este între... doi tâlhari”. Singura speranță e ca unul din ei să se pocăiască de păcate spre mântuire (adică izbăvit de lumea -politic- mânjită).

Așa cum Hristos are puterea și dorința de a ierta un păcătos care se căiește chiar și în ceasul al doisprezecelea, la fel Națiunea își poate ierta neputințele conducătorului ei. Ba mai mult, așa cum Mântuitorul se sălășluiește în cel ce se căiește, la fel conducătorul poate fi expresia unitară și concentrată a  națiunii.

România are o față nouă.
Fața e importantă. Într-o lume a văzutului, ceea ce se vede trebuie să fie frumos și credibil. Dar un măr roșu și frumos pe dinafară nu hrănește dacă nu este sănătos și vitaminizat pe dinlăuntru. Nu e suficient să avem frumusețea exterioară, asemenea merelor din import. Până la urmă, decât  ”o bunăstare nesemnificativă, mai bine o ruină cu brio” (Cioran). Pe ruine se poate clădi din nou, ele anunță un sfârșit și un început. Cel ce știe că este pe moarte are marea șansă de a se duce la doctor și poate se mai salvează, iar și asta datorită conștientizării gravei stări în care se afla. Pe când, aparențele înșeală întotdeauna. Ele ascund realitatea. ”Îți merge numele că trăiești, dar ești mort.”(Apocalipsa) Aparențele ascund deficiențele.
Nu se vrea așa ceva!


Romania trebuie să-și forjeze un suflet nou acum.

54. NAȚIUNEA ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

"Nu poți impune o valoare decât pe dărâmături: ruinele indică totdeauna prezența spiritului”
”Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratările și golurile și le explică prin vidurile României,  dezertând astfel de la responsabilitatea individuală” (Emil Cioran)

O săptămâna istorică pentru națiune este totdeauna aceea în care are șansa să răstoarne istoria peste prezent și apoi să acopere totul cu nădejdea unui alt viitor.

Săptămâna istorică este Săptămâna Patimilor. Zilele numărate. Ceasurile durerii. Clipele dinaintea morții. Drumul Crucii care are o singură direcție: Culmea Morții. Nu este altă variantă decât urcarea pe cruce. Diferența se face acolo sus, la stânga sau la dreapta. Condamnarea sau iertarea. Dezintegrarea sau Transfigurarea.

Se urcă Națiunea pe Cruce iar de acolo, învierea sau moartea. Sufletul națiunii renaște doar din  zdrobirea și moartea mădularelor ei (noi). Doar ruperea de prezent, de aici și de acum, permite  intrarea în etern, locul în care spiritul își află cu adevărat pacea.

Împotrivirea mea de a urca pe cruce, de a muri față de prezentul ”netrebnic și-apostat” garantează stagnarea, putrezirea și eterna smoală a infernalei realități. Frica de schimbare mă cufundă în brațele răului cunoscut în defavoarea posibilului bine. A te complăcea în (răul) cunoscut nu e riscant, e comod, călduț, dar definitiv. Necunoscutul cere riscuri, dar cine nu riscă NU CÂȘTIGĂ.
...

 Eu mă risc!

53. SOMNUL NAȚIUNII NAȘTE MONȘTRI

Când printre noi își fac loc monștrii înseamnă că realitatea devine scenariu de poveste fantastică, suntem cufundați în somn și coșmarul ne este realitatea cea mai crudă.

Am văzut ființe de tot felul. Mutilați , ”modificați genetic”, desfigurați, etc. Suflete. Moarte, sau aproape moarte. Dar ei nu s-au născut așa, ci s-au deviat de la originea lor printr-o voita metamorfoză malefică: au ales compromisul și ”colaborarea cu partea întunecată a forței”.
Monștrii sunt reali. Noi i-am creat, sau noi le-am îngăduit să să se nască, dormind în nepăsare, pentru că indiferența oamenilor ”buni” întotdeauna a fost mult mai rea decât răutatea oamenilor ”răi”.

Dacă am ajuns în postura de a alege între ”răul mai mare” și ”răul mai mic” suntem aproape de hău. Unde este Lupta dintre ”Bine” și ”Rău” care a fost din totdeauna situația normală a lucrurilor? Dacă am ajuns sa alegem dintre rău și rău  (mare sau mic) înseamnă că Răul a învins. Trăim în curtea răului. Ce rost mai are să alegem dacă până la urmă tot răul domnește? În fundul fosei se poartă aceeași haină.

Cea mai pesimistă realitate este aceea în care somnul meu lasă să se nască în mine monstrul care va deveni apoi realitatea aproapelui meu. Responsabilitatea mea este să evit această mal-formare, iar cât timp trăiesc monștrii și monstruozitățile își vor găsi în mine un dușman înverșunat. Cea mai pierdută națiune e aceea în care domnește un monstru ales de ”concetățenitatea” monștrilor. 

”Națiunea nu este o întovărășire economică de producție și consum, nu este o juxtapunere de indivizi cu interesele lor subiective și egoiste, ci este un mare suflet rezultând din sufletele tuturor, strânsă împreună de amintirile trecutului, de primejdia prezentului și aspirațiile viitorului.” (Barbu Ștefănescu Delavrancea)

Dacă Națiunea are nevoie de sufletul meu pentru a fi completă, atunci eu reprezint Națiunea atunci când toate sufletele din jur îi sunt străine. În dreptul  meu, sunt unicul responsabil pentru Națiune pentru că nimeni nu-mi  poate înlocui sufletul. Dacă Națiunea doarme (în dreptul meu) atunci existența monștrilor mi se datorează. Spiritul colectiv trebuie să facă parte din spiritul individual și nu doar invers.  ”Națiunea nu se poate salva fără ajutorul națiunii” (Bonaparte); Colectivul nu se poate salva fără individual, dar nici individualul fără colectiv.

Aleg Națiunea, Aleg iluminarea, Aleg trezirea...proprie.