49. OBSESII ȘI VICII (II)

I Love YOU, I Love ME, I Love IT. Așa am putea rezuma postările despre pasiune, obsesie și viciu.  V-ați prins că PASIUNEA reflectă o iubire de oameni, OBSESIA reflectă o iubire de sine,  iar VICIUL reflectă o iubire de obiect. VICIUL, de care ne vom ocupa acum, nu însemnă altceva decât o iubire de obiect, de lucruri sau orice nu este persoana altuia sau propria persoană. Acest tip de relație am trăit-o fiecare cel puțin o dată în viață. Atunci când am ales profitul material în locul persoanei, atunci când am iubit mai mult cadoul decât pe cel ce ni l-a dăruit, am experimentat viciul. Ce este adevărat și trist e că viciul provoacă dependență.

Domnul DEX-ul zice că viciul este un defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare), pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea; patimă, desfrâu, dezmăț, destrăbălare; Imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului său ideal sau destinației sale; obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; deprindere de a face fapte rele. Opusul viciului este Virtutea. E interesant cât de multe te poate învăța Mr. DEX.

Voi face câteva corelații cu definițiile din DEX pentru a-mi susține gândul:

Dacă viciul este un defect, înseamnă că a avea o relație cu un obiect (impersonal -să zicem) care exclude implicarea unei (alte) persoane, atunci ne putem da seama de cât de defectă și anormală e o trăire, o relație în care iubirea de obiect este cea care dictează mersul. Relația cu obiectul este cea mai joasă treaptă a existenței umane, dovedind o cădere de la starea originală, cea pe care s-au clădit comunitățile de-a lungul istoriei. Progresul omenirii se bizuie pe relațiile (amiabile, sănătoase) dintre (diferite) persoane.

Definiția dată viciului ca imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă cu modelul său ideal sau destinației sale, explică perfect condiția jalnică în care cad cei care iubesc obiectul. Creaționiștii, susținem că omul a fost creat de Dumnezeu, însă el nu a fost creat pe baza unor idei aiurea pe care Divinitatea le-a avut la un anumit moment, ci omul (conform Genezei - prima carte din Biblie) a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.(„să facem om după chipul și asemănarea noastră” -Geneza 1.26). Două lucruri să înțelegem de aici: în primul rând, Dumnezeirea este formată din PERSOANE cu un chip și anumite caracteristici, apoi Dumnezeirea este caracterizată de O RELAȚIE dintre TREI PERSOANE (așa cum din Crez am învățat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt).

Deci, Modelul după care am fost creați are această importantă caracteristică: RELAȚIA DINTRE PERSOANE. Doar înțelegând astfel pe om putem vedea de ce viciul, ca relație dintre om și obiect, este o imperfecțiune gravă care îl mutilează pe om, pervertindu-l de la modelul ideal, și-l deviază de la adevărata sa destinație. Omul Viciu este o copie imperfectă a Omului Ideal, cel conceput de la început de Divinitate. Omul condus de iubirea de obiect își ratează menirea. Pentru el Obiectul este dumnezeul lui pentru care trăiește și care-i dictează felul de a fi în lume.

Cel mai bun exemplu de Om Viciu îl găsesc în persoana lui Hagi Tudose a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Iubirea lui de avere era mai presus de iubirea de sine, nu se îndura să cumpere nici pâinea care să-l țină în viață. Viața pălea în fața banului. Relația cu obiectul era cea care îi determina relația cu alte persoane, dar și relația cu sine. Cel mai bogat din cimitir, așa pot defini viața omului condus de viciu. Da, am zis viața. Cimitirul este o realitate pentru că acest fel de om (căruia nu i se mai poate spune homo sapiens - omul inteligent) nu mai este viu nici pentru alți oameni, dar nici măcar pentru el însuși.

Singurul mod de a trăi deplin și adevărat este cel caracterizat de pasiune, pentru că doar așa omul poate reflecta chipul și asemănarea Celui care L-a creat. Relația interpersonală este un ingredient necesar vieții cu adevărat autentică. Relația cu propriul tău ego, te separă de oameni și implicit de o viață de om adevărat. Relația cu obiectul te izolează de persoanele din jurul tău transformându-te într-un Golum (din The Lord of The Rings) care nu știe altceva decât :”IT's My treasure!”

48. OBSESII ȘI VICII (I)

"Majoritatea oamenilor n-au destin,
adică asupra lor nu plutește o mare finalitate:
în ei nu se adâncesc obsesiuni grele și inexorabile;
nu-i consumă o mare pasiune
și nu-i prăbușeșete un viciu ascuns.”

(Emil Cioran)

Reiau discuția începută în postarea PASIUNE.
Dacă e să vorbim despre pasiune, obsesie și viciu ni-e mult mai ușor dacă am reduce discuția la relația pe care omul o are cu obiectele acestor trei. Am conchis în postarea 46 că pasiunea implică o relație între persoane. Întotdeauna ultimul „filtru” care justifică prezența pasiunii este relația dintre om și om, chiar dacă intermediar se află relație dintre om și artă, om și natură, om și Divinitate, etc. Aceste trepte intermediare sunt doar mijloacele prin care se ajunge la scop: relația de iubire dintre om și om (în cazul relației cu Dumnezeu situația acoperă o perspectivă mai bogată a existenței).

Revenind la obsesii și vicii, eu le-am înțeles semnificația studiindu-mi-le pe ale mele. Nu sunt multe (conștientizate...încă), dar câteva pe care le-am observat mi-au lămurit unele lucruri. Așa că, dacă pasiunea are la bază o relație interumană, relațiile pe care obsesia și viciul le dezvoltă nu prea au mare legătură cu umanul. Atât obsesia cât și viciul au la bază o relație, și încă una mai strânsă, mai profundă și mai marcantă ca multe relații interumane pe care le avem în viață. Profunzimea și caracterul marcant (care modelează chiar caracterul) se datorează în primul rând dimensiunii ascunse  în care relațiile acestea de dezvoltă. Fără îndoială, manifestările văzute sunt prezente.

Dacă mă gândesc mai bine, pasiunea, obsesia și viciul sunt trei ipostaze ale relației pe care o persoană le poate întreprinde cu lumea din jur. O relație, în cele din urmă, poate dezvolta una dintre aceste forme. Toate trei reflectă tipuri de conexiuni care exista între o persoană și lumea ce-l înconjoară. În postarea menționată mai sus, am stabilit că pasiunea  reflectă o relație de iubire între două persoane. Obsesia și viciul reflectă tot o relație de iubire pe care o persoană o poate experimenta, însă diferența o constituie partea cu care se intră în relație. Să le luăm pe rând:

Obsesia reflectă o relație de iubire de sine. „Obsesionatul”, depărtat de aproapele său, se iubește pe sine mai mult decât orice. Relația (intrapersonală) de care depinde existența lui este una vulcanică, care, asemenea unui vulcan latent, își petrece toată viața într-o peșteră rece de piatră. Din când în când erupe împroșcând cu foc și pucioasă pe tot acel ce se interpune între el și el, între el și dorința de satisfacere a propriului ego. Individul condus de obsesie nu caută decât împlinirea propriei dorințe, plăceri și chefuri. Obsesia îl leagă pe om de propriul său ego printr-o nestăvilită dorință de auto-satisfacere. „Obiectul” iubirii care stă la baza obsesiei este ego-ul. Egoismul este valoare care îi determină deciziile și acțiunile. Rare ori contează „produsele” care-i satisfac ego-ul, important este că i se satisface propria dorință.

Obsesia este o tulburare a voinței (DEX) care se manifestă prin idei fixe și care vizează întotdeauna auto-satisfacerea. Voința tulbure (produs a unei percepții distorsionate asupra lumii - acesta crede că el este buricul pământului)  este cea care îi dictează totul. Individul condus de obsesie caută să-și supună indivizi și lucruri propriei dorinți bolnave- din rândul acestora ridicându-se marii dictatori. Îmbătat de un narcisism mintal exacerbat, își face cadouri cele mai rafinate și scumpe obiecte în semn de recunoaștere, pentru că „el le merită!”. Dependența de adulație îl angajează într-o neîntreruptă competiție ceea ce îl face să cadă de multe ori în brațele pateticului, dar nu contează, pentru că el are un ego de satisfăcut.

Obsesia îl însingurează pe om. Acesta se trezește fața în față cu sinele, gol de iubirea adevărată (care se manifestă doar în prezența aproapelui), și bântuit de singurătate își zice ”nimeni nu este suficient de bun ca să mă merite”. Astfel se consumă pe sine până la epuizare și moare încet asemenea unei lumânări ce se topește în tăcere.

47. CEL MAI GREU LUCRU DIN LUME

Nu mă consider un mare expert în pasiuni deși am înțeles profunda-i semnificație. Mă văd ca un neobosit căutător al pasiunii. De multe ori mă întâlnesc cu ea datorită oamenilor pe care îi întâlnesc și care, prin felul lor pur de a fi, mă determină să cred în continuare că doar felul acesta pasional de a trăi (adică mișcat și urnit din dragoste de om) este unicul care merită tot sacrificiul. La fel, sunt oameni care, nu numai că te fac să-ți pierzi pasiunea dar te îmbrâncesc spre o atitudine egoistă (caracterizată de obsesie și viciu). În preajma acestor oameni nu e recomandat să-ți lași prea liberă pasiunea.


Pasiunea leagă oameni, dă frâu liber altruismului și înfrânează ego-ul sălbatic. Ea costă. Nu-i ușor să parcurgi distanța de la eu până la el. Drumul până la celălalt ”e pavat cu ego-ul meu”, orice pas este o călcare a eu-lui...și asta doare cel mai tare. Nu-i nimic mai dureros și greu pe lume decât, urnit de iubire să te apropii de celălalt călcându-ți propriul ego. Nu e ușor așa cum nu e ușor să te arunci în brațele nemiloasei morți. E împotriva firii umane să dorești moartea pentru că înainte de a fi ea a fost viața. Viața se opune morții.


Ceea ce nu ne dăm seama e că supunerea ego-ului este o practică destul de familiară. Zi de zi ne supunem voința  noastră altcuiva decât propriului ego, și asta o facem de fiecare dată când trebuie să facem ceea ce trebuie să facem, și nu ceea ce dorim sau avem chef. De exemplu, merg la serviciu pentru că trebuie deși uneori nu aș dori, dar totuși merg. Ceea ce mă determină să-mi calc propriul eu, este capacitatea de a vedea beneficiile viitoare, plata. Deși plata o folosesc tot în folosul propriu , ea mă învață principiul de bază al supunerii ego-ului: mori acum pentru a învia mai târziu la o viață mai bună. Înțeleg prin moarte toate renunțările de moment în vederea obținerilor viitoare. Și câte investiții de genul ăsta nu am făcut. Te înscrii la o școală cu credința că vei avea un profit viitor, îți cumperi un obiect, bazându-te pe promisiunile mărcii, cu credința că te va ridica din poziția în care te afli, etc.

Pentru a putea lua hotărârea de a-ți omorî eul ai nevoie de un ingredient de bază: încredere. Eu cred că la sfârșitul lunii voi primi salariul, de aceea merg la muncă. Dacă nu aș crede și avea încredere că voi fi plătit nu m-aș obosi prea tare. La fel stă și cu cel mai greu lucru, să-ți sacrifici ego-ul de dragul celuilalt; NU se poate face fără credința într-o înviere (a unui câștig mult mai mare decât prețul morții). Cred că de fiecare dată când o parte din mine se sacrifică, nu numai că celălalt este completat și îmbogățit cu acea parte, dar eu fac loc unui eu superior supunându-mă unui proces continuu de reînnoire, un facelift al eului. Așa funcționează adevărata schimbare. Procesul are dublu efect, nu numai eu ma transform, ci și celălalt este schimbat.

Este nevoie de un curaj ieșit din comun. Toate din jur ne învață să ne îndreptăm atenția doar asupra eu-lui, să te izolezi în propriul tău spațiu individual și individualist (poluat de o singurătate extremă - chiar dacă trăiești lângă alte persoane) și să te îndepărtezi cât mai mult de celălalt, de cele mai multe ori catalogat ca dușmanul (ego-ului tău). Curajul, în acest context, este o manifestare a valorilor și principiilor pe care ți se  sprijină viața. Așa că până la urmă cel care ajunge să împlinească cel mai greu lucru din lume, este acel care are un bagaj de valori bazate pe altruism și sacrificiu și o perspectivă a vieții care transcende simpla satisfacerea a imediatității.