"Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte." Cicero
Tonto e cățelul nostru cel mic. Nu știe prea multe, încă nu are un an și nu l-am prea dresat. Îl țin în lanț iar din când în când îi mai dau drumul prin curte. Nu de puține ori a ros cabluri sau pomii fructiferi, lucru care m-a determinat să-l mai mângâi cu o nuielușă. L-am ”pieptanat” de câteva ori bine încât mi-am rupt nuielușa în blana lui. Acum ca am plantat noi pomi i-am tăiat definitiv rația de plimbare prin curte. Oricum, nu cred că o să-i fie dor de vizita ”pieptenelui”. De când îl avem pe Tonto (care în spaniolă înseamnă prostuț) ne reamintim zi de zi de un lucru atât de rar printre oameni și anume recunoștința. Mi-am dat seama că Tonto nu are memorie prea bună, pentru că nu ține cont de ”pieptănăturile” de care o avut parte pâna acum și de fiecare dată când mă vede îl cuprinde o bucurie de nedescris. Dacă acum îi ciufuleam blana cu o nuia pentru vreo prostie ce a facut-o, în minutul următor când îl chemam cu o voce blandă se arunca în brațele mele ca și cum nu ar fi exista minutul anterior. Mă minunez de capacitatea lui de a uita, de a ierta și în fond de recunoștința lui.
Când îl privesc pe Tonto mi-e mai ușor să înțeleg recunoștința. Două lecții trebuie să înveți pentru a înțelege recunoștința. În primul rând, Tonto e recunoscător pentru că știe că eu sunt stăpânul lui și fericirea lui se datorează acestui fapt. Nu e ușor să fii a nimănui. Sentimentul neapartenenței este cauza multor frământări interioare. Când nu mai știi al cui ești devii ”fiu risipitor”. Precum în evanghelie, plecarea de acasă a fiului cel mic a însemnat pentru el o ”rupere” de origini. Pierderea tatălui prin abandonarea lui în propria-i casă a însemnat pentru tânărul fiu însușirea statutului de orfan (din propria-i inițiativă). Nerecunostința fiului s-a văzut tocmai în hotărârea lui de a părăsi locul care îl definea ca om (fiul celui mai bogat tată) - ceea ce a dus la o falsă părere despre sine, cum că este cineva datorită averii lui. De aceea, recunoștința izvorăște dintr-o înțelegere și acceptare a propriei identități.
Apoi, Tonto știe să-mi mulțumească pentru fiecare mâncare ce o primește, pentru fiecare minut în care mă joc cu el și pentru fiecare plimbare care i-o fac cadou. Să spui ”mulțumesc” ține și de educația de acasă, dar mai tarziu când devii om mare, ține de înțelegerea adevărului că tot ce avem este un dar pe care îl primim. Primul dar este însăși viața. Nu eu am fost cel care am hotărât să o primesc, nu eu sunt cel care îi controlez zilele rămase, dar eu sunt cel care trebuie să mulțumesc neîncetat lui Dumnezeu pentru fiecare minut de viață. Ce avem fără să fi primit? Totul este un dar.
Am mai scris despre recunoștință și voi contiuna să scriu ca să nu uit niciodată cine sunt și să nu uit să fiu mulțumitor pentru tot ce am și sunt.
